„Personale” de toamnă-iarnă

71
9 minute de lectură

Jurnal cultural


Expoziţii (aproape) fără cronici

Pe lângă proiectele colective, la scară mai mică ori mai mare, cu grupuri de autori sau în ample panorame, fireşte că în galerii predomină expoziţiile câte unui singur artist. La rândul lor, „personalele” sunt de mai multe feluri: de etapă, cu lucrări recente, sau recapitulative, până la extensia „retrospectivelor”. În Bucureştiul ultimelor luni – variante de pe toată gama, ca-ntotdeauna. Multe – excepţionale, de-ar fi trebuit să vuiască târgul, gazetele, ţara-ntreagă! Măcar despre unele dintre ele se mai află din anunţurile vernisajelor, distribuite de către autori şi organizatori şi – în varianta fericită – preluate mecanic de pe un site pe altul; însă aproape toate rămân necomentate, de parcă specia „cronicii de expoziţie”, a „cronicii plastice” ar fi dispărut. Sigur că „breasla” şi admiratorii fideli urmăresc oricum „agendele” on-line ale Uniunii artiştilor vizuali şi ale filialelor, plus Modernism.ro, cel mai amplu site românesc de informaţii din domeniu, poate că şi altele, deci „publicul de vernisaje” se-adună şi onorează momentele respective, însă în următoarele cercuri concentrice, analitice şi explicative, care-ar asigura reverberaţii mai ample ale actualităţii plastice, nu se mai propagă – vai! – aproape nimic.

Exemple bucureştene de toamnă-iarnă 2018-2019: „personalele” Gheorghe Fikl, Dorin Creţu, Ştefan Câlţia (toate la Galeria AnnArt, una după alta!), Ciprian Paleologu la LABORNA, Mircea Roman la Rotenberg-Uzunov, Cosmin Păulescu-Cozo la Contemp, Mihai Zgondoiu la ALERT Studio (ultimele trei vernisate în Noaptea Albă a Galeriilor din octombrie), Roman Tolici la Moebius, ZuZu Caratănase la Simeza, Dumitru Gorzo la /SAC – Spaţiu de Artă Contemporană, Daniela Făiniş la Senso, Mihai Trifan la Muzeul de Artă Modernă şi Contemporană „Pavel Şuşară” (despre a cărui inaugurare am tot amânat să scriu…), Christian Paraschiv la Galeria Romană. Şi câteva expuneri postume mai mult decât notabile: Andrei Cădere, Doru Bucur, Virgil Preda şi Florin Niculiu la Muzeul „Şuşară” sau Geta Brătescu la Galeria Ivan. Pe răboj cuvenindu-se trecute şi „personalele” pe care le-am recenzat în episoadele din ultimele luni ale acestui Jurnal cultural: Ingo Glass, Jovián György, Mihai Rusen, Ernest Palko şi Vioara Dinu la Mogoşoaia, Dan Perjovschi la Salonul de proiecte, Ioan Nemţoi şi Lucian Ţăran la Muzeul Naţional Cotroceni (în Salonul Artelor Decorative), Judit Crăciun, Gavril Zmicală şi acelaşi Ernest Palko la Galateea, Arina Ailincăi şi Vlad Basarab la Muzeul Naţional al Literaturii Române-Griviţei, Valeriu Mladin la teatrele de Comedie, Odeon şi Naţional, Lucian Muntean şi Aurel Tar la Galeria Luceafărul. Doar în sezonul încă în curs! Plus „colectivele” de dimensiuni variabile, între care un set consistent de „megaexpoziţii” la care am promis în mai multe rânduri – inclusiv acum! – că voi reveni…

Încercări – în continuare – de recuperare a cât mai multor „personale” de toamnă-iarnă.

Gheorghe Fikl: animale şi tavane

Timişoreanul Gheorghe Fikl (n. 1968, cu studii la Cluj şi în Oraşul de pe Bega) a revenit în Bucureşti după mai vechi prezenţe la Galeria Posibilă, la Cărtureşti, la Anaid şi după o primă colaborare cu AnnArt în cadrul Nopţii Albe a Galeriilor din 2016, când spaţiul ales a fost holul de la etaj al ruinatului Palat Ştirbei de pe Calea Victoriei. S-a impus ca pictor de fascinante pânze „animaliere” în regii baroc-fantaste, de mare succes: „personajele” cu pricina „pozează” în scenografii aristocratice, în saloane de bal, în catedrale medievale, uneori şi-n încăperi mai paupere. Intens-contrastante, contrariante, combinaţiile pot fi şi terifiante, şi simpatice, căci transmit grele încărcăturile simbolice şi mitologice, dar trimit şi la comicul fabulistic, cu atât mai hazos cu cât e plasat în cele mai simandicoase decoruri imaginabile. Intertextual asumat, multiplu-referenţial, foarte-postmodernul Fikl „reciclează” trecutul, evocând pe parcurs şi „sfârşitul istoriei”, adică ideea lui Francis Fukuyama, în seria The End of History, reia faimoase interioare reale sau citează direct din pictura clasică ori din cinematografie, ca-n ciclul buñuelian El angel exterminador, plasând peste tot oi, vaci, bivoli, ţapi, păuni şi alte vietăţi în postúri statice, placide, „ca la fotograf”, lăsându-ne să alegem între interpretarea serioasă a figuraţiei şi amuzamentul în faţa parodiei de manierism „cu pretenţii”. Cu mari abilităţi artizane, în tuşe deopotrivă păstoase şi migăloase, în tonalităţi câteodată încărcate, cu dominante închise, mai adeseori policrome, flamboaiante pentru decoruri, lighioanele fiind întotdeauna pictate mai tern-realist, conform tiparului antitetic.

La AnnArt – 7 Tavane recente (vernisaj: 13 septembrie), de fapt 4, în celelalte 3 tablouri fiind vizibili doar pereţii, fără perspectivă în sus. Titlu ludic, sfidător, căci aparenţele ceremonioase îi permit lui Fikl să-mpingă lucrurile până-n băşcălia grosieră, automat-„înnobilată” de artistocratismele şi simbolismele amintite. Joc abil, pe o „muchie” bogat-ofertantă!

Concret: un cap de oaie maronie, în profil ca de medalie, înconjurat de o aproape-cunună, pe un aproape-abstract fundal de tencuială roz, de mici dimensiuni, la intrare, un soi de emblemă a „bestiariului” parodic al lui Fikl; un păun la baza unei scări cu balustradă de fier forjat; un ţap negru pe-o scară de castel în urcare spre pereţi şi spre un tavan cu sofisticate ornamentaţii aurite; şi, enorm, un manej imperial, musai vienez, în acelaşi timp strălucitor şi decadent, cu candelabre atârnând dinspre tavanul încărcat de picturi şi cu pereţii laterali coşcoviţi, cu noroiul întins pe jos, frământat de copitele cailor care… de data asta lipsesc, sunt o absenţă intens-prezentă! – toate în prima sală; apoi o vacă într-o cameră cu un pat de lemn delabrat, cu o fereastră scâlciată în stânga, cu totul neobişnuit fiind tavanul ornamentat, pictat, aurit, vizibil „strămutat” din alt spaţiu, „din alt film”; o turmă de berbeci într-o catedrală, ca-n Buñuel (temă reluată); şi un cal maro-roşu, sângeriu, pe o podea de lemn, pe fundal negru, într-o linişte adâncă – în sala a doua.

Fikl tipic.

Dorin Creţu urcă pe munte

Parizian din 1990 (n. 1956, la Braşov, ulterior bucureştenizat, cu studii la Institutul pe-atunci numit „Nicolae Grigorescu”), Dorin Creţu şi-a consolidat cariera în Hexagon înainte de a reveni, abia din 2008, şi pe simezele de-acasă, la Mogoşoaia (împreună cu colegi francezi), la Muzeul de artă din Constanţa şi apoi în Capitală, la AnnArt, cu expoziţii în 2012 şi 2013. Pictând în ulei sau cu acuarele, desenând în creion sau cu cărbune, artistul şi-a construit un univers de evanescenţe uneori figurativ-florale, alteori doar aburoase, poate nu chiar abstracte, poate doar fantasmatice, în serii repetitive, cu variaţiuni ultrarafinate, ici în descompuneri spectrale, dincolo în multiplicări fractalice, simetrice ori cu devianţe provocate de mişcări surde, ale căror vibraţii le „simţi” privind imaginile. Culori subţiri, pastelate; sau grafică alb-negru. Fundaluri omogene, indistincte, nerealiste.

Aceeaşi viziune, aceeaşi atmosferă în cea de-a treia expoziţie Creţu de la AnnArt (vernisaj: 25 octombrie), dar cu o temă nouă, puternică: Muntele. Picturi, desene şi câteva lucrări în tehnici speciale. Chiar dacă un titlu-două indică Alpii francezi sau elveţieni (Grand Paradis, Cervin – numele galic al Matterhorn-ului), ciclul e, categoric, generic, la singularul de maximă intensitate simbolică. Siluetele crestelor stâncoase preiau aceleaşi poziţii centrale în compoziţiile caracteristice artistului, într-un nou ansamblu serial, de atentă, profundă concepţie şi de fină manufactură. Fireşte, avem toată justificarea să-l bănuim „montaniard” pasionat, ceea ce nu-nseamnă c-ar trebui să aşteptăm de la el „instantanee” turistice. Oricât se va fi bucurând de peisaje la drumeţie, pe pante, în faţa hârtiei şi a pânzei va rememora structura definitorie a reliefului înalt, în căutarea respectivului arhetip. A rezultat un nou set de căutare, prin variante, a invariantului, o „radiografie” a muntelui, a ideii de munte – şi, într-adevăr, pe lângă desenele şi picturile în care apar vârfuri crenelate, mai multe cadre abandonează contururile exterioare şi urmăresc doar liniile de scurgere a zăpezilor şi a gheţurilor topite (două uleiuri sunt Torente), schiţând un straniu „schelet” al masivului de piatră. Poate de-aici, din tendinţa de a „scormoni” până-n viscerele realităţii, vin şi micile explorări tehnice din ciclu: autorul a lucrat cu ulei nu numai pe pânză, ci şi pe suprafaţă de aluminiu sau pe plumb şi a folosit, pe lângă blocul de desen standard, hârtie manuală şi carton incizate înainte de a primi culoare, liniile rămânând albe, în logica gravurii. Şi câteva tentative de agresivitate cromatică: un cer verde închis, altul mov, o suprafaţă de gheţar roşie.

Revenind la temă: lucrările pot fi când pe înalt, când pe lat, dar axa esenţială e acum cea verticală, preocupantă şi în etape mai vechi de creaţie. În ambele sensuri, căci „muntele” înseamnă ascensiune, aspiraţie spre aerul tare, spre ceruri, zbor, şi, invers, coborâre, prelingere, prăbuşire, cu o multitudine de conotaţii şi implicaţii care nu răzbat niciodată la vedere în arta lui Dorin Creţu, rămân sugestii, sugestii subtil-reflexive şi foarte cultivate, aş adăuga…


Despre alte „personale” de toamnă-iarnă – în episoadele următoare.

Ion Bogdan Lefter
Ion Bogdan Lefter este scriitor, critic literar, analist cultural şi politic, profesor la Universitatea din Bucureşti, fondator şi conducător al revistelor „Contrapunct”, „Observator cultural” şi „aLtitudini”, fost director al Editurii Litera, fost director în România (Bucharest bureau chief) al postului american de radio Europa Liberă, secţia română.

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele