Piese de puzzle. E nebunie, dar poate și metodă, în politicile comerciale ale SUA

45

Ediția tipărită | Finanțe și economie
31 mai 2018

ÎNCERCAREA de a da un sens anunțurilor administrației Trump referitoare la comerț este o sarcină ingrată. Imediat ce o politică pare să prindă rădăcini, ea este aruncată iar în aer. Pe 23 mai, cu doar câteva zile înainte de o întâlnire programată cu Uniunea Europeană și Japonia asupra unei strategii comerciale comune și în toiul negocierilor pentru restructurarea Acordului Nord American de Comerț Liber (NAFTA), administrația Trump a lansat o anchetă ca să vadă dacă importurile de automobile reprezintă o amenințare la adresa securității naționale a SUA. Pe 29 mai, cu câteva zile după ce tarifele la importurile din China se presupunea că fuseseră suspendate, s-a anunțat oficial că vor fi impuse „curând” după 15 iunie tarife la importuri, în valoare de 50 de miliarde de dolari, din China. Dacă nu se va produce o schimbare de ultimă oră – ceea ce nu ar fi vreo surpriză –, în momentul în care The Economist a intrat la tipar, administrația americană trebuia să anunțe tarife la importurile de oțel și aluminiu din UE de la 1 iunie. Nu era clar dacă vor fi afectați partenerii SUA din NAFTA, Canada sau Mexicul.

Haosul se datorează parțial temperamentului coleric al președintelui Donald Trump și faptului că este consiliat de oameni care nu sunt de acord unii cu alții. Steven Mnuchin, Secretarul pentru Comerț, pare mai interesat decât, să zicem, Peter Navarro, consilierul președintelui pentru Comerț, în evitarea unui conflict comercial cu China. Poate fi, de asemenea, o încercare, în stilul „Artei Negocierilor”, de a dezechilibra negociatorii adverși și de a-i supune prin forță – și poate și de a convinge companiile străine că exportul către America este prea riscant.

În toată această zăpăceală se ascunde însă și o logică sumbră. Președintele Trump și cel puțin unii dintre consilierii săi cred că atunci când o mișcare comercială neortodoxă are efecte cumulative, soluția nu este să o regândească, ci să o urmeze cu o altă măsură.

Investigația anunțată pe 23 mai de Departamentul pentru Comerț în privința măsurii în care importurile de automobile și de componente auto amenință securitatea națională este ilustrativă în acest sens. Ideea este absurdă, iar dacă concluzia va fi că da, asta va împinge în derizoriu sistemul global de comerț bazat pe reguli. Cu toate acestea, administrația americană va putea să aplice orice tarife dorește pentru componentele auto, menținându-se în litera, dacă nu și în spiritul, legilor americane.

Tarifele de 25% pentru automobile și componente auto, așa cum le dorește aparent Donald Trump, ar fi dezastruoase pentru industriile auto din Canada și Mexic, deși cumpărătorii americani de automobile sau componente ar suferi și ei. (Circa 56% din vehiculele ușoare vândute în SUA în 2017 au fost asamblate acolo, iar 22% în Canada și Mexic, laolaltă). Pe 24 mai, Justin Trudeau, premierul canadian, a declarat, obosit, agenției Reuters, că decizia de a ținti automobilele cu tarife este legată de negocierile în cadrul NAFTA. Pare improbabil ca măsura să îi încurajeze în vreun fel anume pe negociatorii canadieni și mexicani să ajungă la un acord rapid – audierile din cadrul Departamentului pentru Comerț vor dura luni în șir. Asta va spori însă puterea de manevră a SUA, pe măsură ce încearcă să restructureze regulile NAFTA referitoare la automobile, în modalitățile pe care le-a semnalat deja.

Negocierile NAFTA sunt blocate în privința condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească un automobil pentru a se califica la comerțul cu tarife zero în cadrul blocului. Negociatorii americani vor cerințe de conținut național mai aspre, precum și o regulă ca cel puțin 30% dintr-un automobil să fie produs de lucrători care câștigă peste un prag înalt de salarii. Ei s-au trezit însă cu posibilitatea ca producătorii auto care consideră că regulile propuse sunt prea apăsătoare pur și simplu să le ignore și să plătească tariful non-NAFTA de 2,5%. Asta ar deveni mult mai puțin fezabil dacă tarifele ar crește de zece ori, cu excepția membrilor NAFTA.

Tarifele mari la importurile auto par de asemenea să îndeplinească alte obiective ale vulturilor comerciali americani. Președintele Trump pare convins că tarifele UE de 10% asupra importurilor auto violează spiritul reciprocității și că Japonia tratează SUA în mod neechitabil în alte privințe, cum ar fi supunându-le unor inspecții oneroase (nu există tarife la automobilele care intră în Japonia). Dacă aceste alte țări nu sunt dispuse să își coboare barierele comerciale, atunci un tarif le-ar bloca cel puțin exporturile. Dacă producătorii NAFTA vor fi excluși de la orice restricții, ei s-ar putea trezi chiar cu o mare preferință tarifară pe piața americană, care ar contrabalansa orice poveri suplimentare impuse de noul acord.
Dacă aceasta este strategia, atunci producătorii auto din restul lumii ar trebui să se îngrijoreze. Mașinile sunt produsul cel mai comercializat pe plan mondial din punctul de vedere al valorii, potrivit Observatorului de Complexitate Economică al MIT. America este, de altfel, cel mai mare importator. În 2017, automobilele au reprezentat 41% din valoarea mărfurilor exportate de Japonia în SUA și 14% din exporturile UE.

Unele companii, inclusiv Ford, General Motors și Honda, își asamblează deja în interiorul granițelor americane cea mai mare parte a mașinilor pe care le vând în SUA. Alți producători par însă mai expuși la un tarif non-NAFTA de 25%, inclusiv Mazda, BMW și Daimler, care produc peste 60% din exporturile lor în SUA în afara NAFTA, confirm estimărilor băncii Barclays. Fie în privința importurilor de oțel, aluminiu și automobile, fie în relația bilaterală cu China, la un moment dat administrația Trump s-ar putea decide să arate lumii că nu glumește.

Acest articol a apărut în secțiunea Finanțe și economie a ediției tipărite a The Economist, sub titlul „Piese de puzzle”.

Comentarii

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele