Tragedie sau farsă? Criza politică din Italia tulbură iar piețele financiare

Sugestia partidului Cinci Stele și a Ligii Nordului că ar putea abandona euro i-a zguduit pe investitorii din întreaga Europă.

55
7 minute de lectură

Ediția tipărită| Finanțe și economie
31 mai 2018

O LUĂM IAR de la capăt. Piețelor financiare nu le place prea mult nesiguranța. Grație politicienilor italieni, au avut parte din plin de nesiguranță în ultimele zile. Pe 30 mai revenise un oarecare calm: părea posibil ca două partide populiste, Mișcarea Cinci Stele și Liga Nordului, să formeze la urma urmelor un guvern. Piețele fuseseră agitate timp de două zile, neliniștite de dansul cu alură de farsă între populiști și președintele țării, care respinsese alegerea de către partide a unui economist eurosceptic în funcția de ministru al Finanțelor. Politicienii poate că le-au făcut un serviciu piețelor, scoțându-le din amorțeală. Investitorii poate că s-au revanșat, zguduindu-i înapoi la rațiune pe politicieni – cel puțin deocamdată.

Italia suferă de o creștere lentă perenă și este copleșită de o datorie publică de circa 2,3 trilioane de euro (2,7 trilioane de dolari), care reprezintă 132% din PIB. Drama aceasta a trezit din nou îngrijorările latente legate de aceste două probleme – și teama mai profundă că cel de-al treilea membru ca mărime al zonei euro ar putea să se furișeze spre ieșire. Așa că randamentul la obligațiunile italiene pe doi ani, care fusese negativ nu mai departe de 15 mai, a sărit la aproape 1% pe 28 mai. A continuat să crească în ziua următoare, atingând pragul de 2,73%, cel mai înalt din 2013 înainte de a da înapoi. Randamentele la titlurile pe 10 ani au crescut și ele, chiar dacă mai puțin spectaculos. Randamentele la Bundurile germane, cele mai sigure titluri guvernamentale din Europa, au scăzut.

Prețurile acțiunilor s-au prăbușit. Cele mai afectate au fost băncile din Italia, care dețin 600 de miliarde de euro în titluri guvernamentale. UniCredit, cea mai mare bancă a țării, a scăzut cu 9,2%, iar Intesa Sanpaolo, cea de-a doua, a pierdut 7,2% pe 28 și 29 mai. Cotele altor bănci europene au fost și ele afectate. Temerile s-au rostogolit dincolo de Atlantic. Indicele S&P 500 a scăzut cu 1,2% pe 29 mai, tot băncile fiind cele care au condus coborârea pe derdeluș. Randamentul la titlurile de Trezorerie pe 10 ani a scăzut de la 2,93% la 2,77%, cel mai mare picaj de la cel de după ziua în care britanicii au votat pentru Brexit, în iunie 2016.

Deocamdată, toate astea seamănă mai degrabă cu un tremurici sever decât cu o panică în toată regula. Randamentul obligațiunilor pe doi ani ale Italiei este mult sub pragul de 7,6% pe care l-atins în noiembrie 2011, în toiul precedentei crize care a afectat zona euro. Efectul asupra celorlalți membri cu probleme ai zonei euro a fost limitat – chiar dacă randamentele din Grecia, Portugalia și Spania, unde prim-ministrul se confruntă cu o moțiune de cenzură pe 1 iunie, au atins cele mai înalte cote anul acesta, pe 29 mai.

Investitorii străini nu au suferit prea mult la modul direct de pe urma scăderii prețurilor la obligațiuni (corolarul creșterii randamentelor). Deși uriașa piață a datoriilor publice a Italiei îi conferă o cotă decentă din indicii globali pe titlurile de valoare, investitorii străini, conștienți de un plasament prost atunci când văd unul, s-au retras. Analiștii de la Deutsche Bank calculează că între al doilea trimestru al lui 2015 și al treilea trimestru al anului trecut, investitorii străini, alții decât băncile, și-au redus participațiile italiene de la 473 de miliarde de euro la 250 de miliarde de euroi. Torsten Slok, de la Deutsche, adaugă că expunerea băncilor din afara Italiei a scăzut cu aproape jumătate după 2009, la 133 de miliarde de euro.

Ascensiunea rapidă a randamentelor la titlurile de valoare nu amenință încă nici ea sustenabilitatea datoriei Italiei. Pe 30 mai, Italia a vândut un total de 5,6 miliarde de euro de titluri pe cinci, șapte și zece ani, la randamente de 2,32%, 2% și, respectiv, 3%. Desigur, asta este mai scump decât în trecutul recent, dar este mult sub cuponul mediu de 3,4% la stocul existent al datoriei sale. Pe de altă parte, scadența medie mai mare a titlurilor sale, de circa șapte ani, îi dă și ea un spațiu de respirat. Alberto Gallo de la Algebris, o firmă de investiții, estimează că randamentele ar trebui să fie de cel puțin 4-4,5% timp de câteva luni, înainte ca plățile mai mari la cupoane să facă datoria nesuportabilă. Perspectiva aceasta nu este de neimaginat, dar este oarecum îndepărtată.

Unul dintre motivele pentru asta este sprijinul oferit de Banca Centrală Europeană (ECB) – în mod ironic, omul negru al populiștilor italieni. Conform programului său de ușurare cantitativă, care a menținut costurile împrumuturilor la un nivel scăzut în întreaga zonă euro, ECB a cumpărat titluri italiene în valoare de 340 de miliarde de euro; ea deține aproape o șesime din stocuri. Într-adevăr, ECB a devenit un cumpărător vioi, pe măsură ce străinii s-au retras.

Cu toate acestea, piețele se pot întoarce foarte ușor cu mai mare violență împotriva Italiei – dacă, să zicem, un guvern populist ar face cale întoarsă în privința reformelor recente, ar deschide robinetele fiscale sau s-ar lua la trântă cu birocrații de la Bruxelles sau de la Frankfurt. Deși cele mai mari bănci sunt acum destul de sănătoase (sau pe cale sa se însănătoșească), ele dețin cantități mari de titluri guvernamentale. O bancă, Monte dei Paschi di Siena, este încă la terapie intensivă. Povara împrumuturilor păguboase, deși redusă, rămâne grea.

Ieșirea din zona euro ar fi inimaginabil de costisitoare – atât pentru Italia, cât și pentru întreaga zonă. La fel ca atunci când Argentina a abandonat paritatea la dolar la începutul lui 2002, valoarea depozitelor bancare italiene s-ar prăbuși. Italia nu este Grecia, dat fiind că este într-o formă mult mai bună. Dar ea nu este ca Grecia, dat fiind că este cu mult, mult mai mare. În 2012, Mario Draghi, președintele ECB, a pus capăt crizei care părea gata să distrugă clubul monetar, spunând că ECB va face „tot ce este necesar pentru a păstra euro”.

Dacă se evaporează lichiditatea, ECB poate să efectueze „tranzacții monetare în nume propriu” – cumpărând titluri guvernamentale pe piețele secundare –, deși nu a folosit încă această stratagemă. Totuși, asta nu-i dă deloc mână liberă Italiei. Este o măsură menită pentru circumstanțe extreme. Așa cum i-a spus revistei germane Der Spiegel adjunctul lui Draghi, Vítor Constâncio, care urma să plece din funcție pe 31 mai, un astfel de ajutor vine cu condiționări. Trebuie ca un guvern să îl ceară, iar acest guvern trebuie să se afle într-un program de ajustare discutat cu instituțiile europene. Grecia se chinuie cu un asemenea regim. Populiștii italieni nu par dispuși să facă pasul înainte.

Acest articol a apărut în secțiunea Finanțe și economie a ediției tipărite a The Economist, sub titlul „Tragedie sau farsă?”.

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele