Planul de a reduce dependența Europei față de gazul rusesc pare nesigur

Coridorul de gaz din Sud ar putea să îi dea și mai multă putere lui Gazprom

60
5 minute de lectură

Proiecte himerice

Ediția tipărită | Afaceri 5 ianuarie 2019

DE ANI BUNI, țările Europei Occidentale sunt îngrijorate în privința accesului lor la gaz, două cincimi fiind furnizat de conductele din Rusia. Aceste temeri nu s-au domolit după ce Rusia a tăiat în 2014 gazul pentru Ucraina, principala rută prin care gazul sosește în țările UE. De trei ori din 2006, disputele cu Rusia au oprit gazul care trecea prin conductele ucrainene, lăsându-i să tremure de frig pe consumatorii din aval. Liderii UE s-au gândit de mult la alte surse posibile, cum este GPL american, dar acesta este mult mai scump.

Astfel de temeri au crescut iar, chiar dacă, în 2018, importurile de gaz din Rusia ale țărilor UE au atins un maxim istoric. Pe 29 decembrie, Rusia a respins cererile europene de a elibera 24 de marinari ucraineni reținuți după ce a capturat trei nave ale vecinei sale, în noiembrie. Ucraina cere noi sancțiuni împotriva Rusiei, ceea ce face să crească riscul ca aceasta să taie din nou livrările de gaz.

Între timp, politicienii europeni își fac probleme în raport cu Nord Stream (NS2), un gazoduct planificat să transporte mai mult gaz pe sub Marea Baltică, direct în Germania. Pe 12 decembrie, Parlamentul European a adoptat o rezoluție care cere ca acest proiect să fie suprimat, citând motive de securitate, dar dat fiind că s-au instalat deja 370 km de conducte, pare greu de oprit.

O altă cale este dezvoltarea unor conducte și livrări alternative. Pe 7 decembrie, autoritățile italiene au dat aprobarea finală pentru construcția ultimei porțiuni din Coridorul de Gaz din Sud (SGC), un program UE de importuri de gaze naturale din regiunea Mării Caspice. Proiectul este gata în proporție de peste trei sferturi, iar muncitorii încep deja să extindă conducta sub Marea Adriatică, spre Italia. Dacă totul merge după plan, o rețea în valoare de 40 miliarde $ de conducte din Azerbaidjan va începe să livreze gaz pentru Europa Occidentală din 2020 (vezi harta). Dar în loc să sporească securitatea energetică, SGC ar putea să accentueze cât de greu îi este Europei să își reducă dependența față de Rusia.

Planificatorii din Comisia Europeană propuseseră inițial construcția unui gazoduct din Iran sau Turkmenistan. Iranul este însă supus la sancțiuni, iar Turkmenistanul îi vinde Chinei aproape întreaga sa producție de gaz și, deci, mutarea spre importurile din Azerbaidjan. Proiectul implică acum zeci de companii, inclusiv BP, un gigant a petrolului, și Socar, și TPAO, companiile petroliere de stat din Azerbaidjan și, respectiv, Turcia.

Deși au trebuit ani pentru planificare și, în ciuda complexității proiectului, capacitatea sa, de 16 miliarde metri cubi pe an, este aproape la jumătate față de ce speraseră planificatorii europeni, SGC va acoperi doar 2% din cererea UE. La prețurile pieței, gazul SGC este competitiv în Turcia și țările din sud-estul Europei, dar nu și pe piețele mai îndepărtate din Europa Occidentală. Mai mult, unul dintre dezvoltatorii proiectului este Lukoil, o firmă petrolieră sprijinită de Rusia.

În forma sa prezentă, SGC nu contribuie aproape deloc la reducerea dependenței față de Rusia. Lucrurile nu se vor schimba, probabil, din două motive. Întâi, pe lângă NS2, Rusia și-a făcut propriile sale planuri de a aduce gaz în sudul Europei. TurkStream, o conductă care va transporta gazul rusesc peste Marea Neagră, în Turcia, este programat să intre în funcțiune anul acesta, Gazprom, gigantul energetic al Rusiei (și unicul acționar la NS2), plănuiește să construiască o a doua rută spre UE și își negociază acum destinația. Asta ar face SGC, sprijinit de UE, și mai puțin competitiv.

Al doilea motiv este că nu sunt probabile schimbări care să facă SGC mai viabil din punct de vedere comercial. Susținătorii proiectului spun că ei intenționează să dubleze volumul exporturilor dacă va fi disponibil mai mult gaz, mai ales din Turkmenistan. Extinderea acestuia ar necesita însă o nouă infrastructură și costuri adiționale. O modalitate de a evita asta ar fi să se pompeze gaz nou din Turkmenistan în SGC printr-un acord de schimb, care să implice tranzitul prin Iran. Reînnoirea sancțiunilor americane împotriva Iranului barează însă această opțiune. Ele împiedică și dezvoltarea resurselor bogate de gaz din Iran, care ar fi putut fi astfel exportate în UE.  

Cel puțin un gigant energetic pare să ia în serios ideea că SGC ar putea să se extindă. Dar UE nu se va simți în siguranță să afle că această firmă nu este alta decât Gazprom, al cărui CEO a declarat că va face o ofertă pentru acces. Regulile europene cer ca SGC să deschidă capacitatea de extindere către furnizorul cel mai competitiv din punct de vedere al costurilor. Din această perspectivă, vastele rezerve și costurile reduse ale Gazprom vor fi greu de egalat. Un proiect lăudat ca fiind o modalitate de a diversifica furnizarea de gaz pentru Europa ar putea să ajungă să furnizeze o rută suplimentară pentru furnizorul ei actual, neiubit.

Acest articol a apărut în secțiunea Afaceri din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Pipe dreams” (vise/proiecte himerice, care este în același timp și un joc de cuvinte pe „pipe” – care înseamnă și conductă în engleză)

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele