În penultima zi de iulie, într-o perioadă ploioasă cum n-am mai avut de mult în toiul verilor noastre eminamente uscate, am pornit, cu umbrela la mine, către fostul Combinat al Fondului Plastic, al – adică – Uniunii artiștilor vizuali. În spatele Casei Scânteii, la UNAgaleria, a Universității Naționale de Arte. Avansând pe Șoseaua Kiseleff, vedeam prin parbriz cerul senin, albastru, iar în oglinda retrovizoare – plumburiul închis al norilor care trebuie că se descărcau deja asupra cartierelor din sudul Bucureștiului. Mai târziu, peste vreo două-trei ore, după căderea întunericului, norii se vor „rupe” și deasupra nordului Capitalei. Sezon de tip… musonic!

Avea să „plouă” în două feluri și la Combinat. Loc foarte special, la care m-am referit foarte în trecere când am recenzat expoziția recentă a lui Ștefan Radu Crețu. Dezvolt acum. Combinatul a fost în deceniile de dinainte de 1989 și câțiva ani după căderea regimului comunist o veritabilă platformă industrială la dispoziția artiștilor vizuali: se produceau culori și unelte de lucru, se turnau statuile de bronz sau de oțel ale sculptorilor, se făceau și alte „confecții metalice”, sticlarii și ceramiștii aveau la îndemână cuptoarele potrivite, se ciocănea și se meșterea. Apoi, economia de piață liberă a împins și Combinatul Fondului Plastic către faliment, activitățile din hale s-au restrâns, muncitorii au început să plece și, până la urmă, mecanismul s-a oprit. A rămas – totuși – decorul, aspectul de fabrică dezafectată, fațadele de tablă ruginită și geamurile sparte, promiscuitatea totuși expresivă a spațiului. Conducerea Uniunii Artiștilor Plastici a sperat o vreme că Guvernul sau Primăria vor susține financiar un mare proiect de conversie a întregii platforme într-un centru cultural. După promisiuni prea vagi și amânări fără număr, a devenit limpede că nu va veni niciun ajutor. Părăsit, Combinatul fusese ocupat de haite de câini fără stăpâni. Se cuvenea recucerit așa cum se afla, dacă n-au putut fi mobilizate investiții. Unul după altul, câteva zeci de artiști, mai ales sculptori, au solicitat și au primit porțiuni din hale pentru a-și improviza ateliere. Un soi de „recolonizare” care a creat o comunitate și a atras prime proiecte de expunere, așa cum s-a întâmplat peste tot în lume, atunci când glorioasele „temple” industriale de altădată au fost abandonate. Ediția de acum câțiva ani a Salonului bucureștean de toamnă a folosit – între altele – enorma turnătorie, în care sculpturile presărate ici-colo, pornind din planșeu către tavanul înalt sau atârnate de țevi suspendate, au arătat grozav. Mai nou, s-au amenajat câteva galerii mai mari sau mai mici, un depozit de lucrări vizionabile, tip „show-room”, al sculptorului Mircea Roman, iar culoarul îngust dintre două ateliere laterale, al pictorului și artistului multimedia Alexandru Niculescu și al sculptorului Cristian Răduță, a fost botezat „Sandwich” și utilizat ca minigalerie în aer liber. În penultima zi de iulie 2018, pe pereții între care avansează „galeria” erau încă lipite țiuitoarele cu baterii care făceau tabla să vibreze, să murmure, să uruie, vacarm amenințător – al locului?, al vremurilor?, al creativității înseși?! (proiectul unui tânăr artist străin, parcă)…

UNAgaleria e bine plasată, în zona mediană a uneia dintre cele două hale principale despărțite de o suprafață deschisă, ca o piațetă, unde am putut parca. Lăsasem furtuna departe-n spate, cerul de deasupra era senin, dar avea să și plouă, în două feluri, cum spuneam…

87 de norișori în acțiune

La UNAgaleria urma să se întâmple ceva sub genericul 87 CLOUDS WILL RAIN FOR YOU (în englezește și cu majuscule în anunțurile promoționale) – adică 87 de nori vor ploua pentru tine (în românește și cu minuscule!). Autor: Iosif Király, excepționalul nostru artist fotograf. Acțiunea, asumată ca „instalație sonoră”, a fost prezentată drept „eveniment adiacent” al expoziției sale retrospective de la Muzeul Național de Artă Contemporană (magnifică; vizitabilă până la sfârșitul lui septembrie; o voi descrie cât de curând în acest Jurnal cultural).

Astăzi în vârstă de 61 de ani, Iosif Király avea doar 35 în vara lui 1992, când, împreună cu Christine Ulke, artistă germană, sculptoriță, autoare de instalații și intervenții urbane, a pus la cale prima versiune a acțiunii, la Salzburg, în Austria: 61 CLOUDS WILL RAIN FOR YOU / 61 de nori vor ploua pentru tine. Cei doi l-au avut atunci „profesor”, în cadrul unei „academii de vară”, pe Geoffrey Hendricks, pictor și artist liber american de mare faimă, asociat în tinerețe, în anii 1960, influentei mișcări internaționale de (neo)avangardă Fluxus. Motivul definitoriu al lui Hendricks e acela al norilor, desenați, pictați, imprimați pe hârtie, pe pânză și pe orice alte materiale, pe obiecte, pe haine, pe clădiri, peste tot, în variațiuni deschise speculațiilor filozofice, naturiste, simbolice, din perspective senine sau mai înnorate, mai apăsătoare, uneori intens poetice, nu o dată pline de umor. Știind că Hendricks, născut pe 30 iulie 1931, va împlini în timpul stagiului de la Salzburg 61 de ani, Király și Ulke s-au gândit să-l aniverseze printr-o instalație care să-i „citeze” opera cu admirație glumeață: au agățat la înălțime, pe post de norișori, 61 de pungi de plastic umplute cu apă și le-au înțepat cu ace, făcându-le să „plouă”, firișoarele lichide căzând pe 61 de recipiente metalice goale așezate dedesubt, găletușe de vopsele, cutii de conserve, doze de bere, cu zgomot de darabană, ca pe tablele acoperișurilor. Hendricks s-a stins din viață cu puțin timp în urmă, pe 12 mai. De ziua lui, pe 30 iulie, când ar fi împlinit 86 de ani, au plouat la București în amintirea lui 86 de pungi cu apă, într-o reluare a acțiunii din 1992, ticluită de Iosif Király, susținut de la distanță de Christine Ulke, care n-a putut fi de față.

Minunată idee, nobil-afectuoasă față de artistul dispărut, emoționantă, totodată subtilă în regia sa sofisticată, de reluare extinsă a happeningului de-altădată, cu atenție la toate detaliile. Dintre cele 87 de pungi cu apă, 61, câte fuseseră în 1992, au fost acum transparente, necolorate, restul de 26, cât anii care au trecut de-atunci încoace, albăstrii, marcând discret scurgerea timpului. O „joacă” isteață și nostalgică de-a natura și de-a arta, în amintirea prietenului mai mare plecat la ceruri. Ne-am putea imagina că de-acolo, de sus, va fi privit bucuros, amuzându-se, către „ploaia” de jos, din UNAgaleria, la Combinatul Fondului Plastic din București, „remake” 87 al acțiunii 61 care-i fusese oferită cândva cadou la aniversare…

Lumânări aprinse, furtună și ploi însumate

Celor două straturi temporale ale acțiunii-instalație acvatico-sonoră le-a mai fost adăugat de la un punct încolo unul explicit-aniversar-și-comemorativ: pe măsură ce lumina zilei pălea, printre recipientele goale risipite în galerie au început să fie așezate mici lumânări aprinse, până au fost și ele 87, ca pungile-norișori, ca vârsta pe care Geoffrey Hendricks aproape că o atinsese.

Către ora 9 se lăsase întunericul, lumânările erau așezate toate la locurile lor și o parte dintre colegii și prietenii care asistaseră la operațiune plecaseră, lăsându-i pe ceilalți să privească și să asculte până la capăt firișoarele de apă căzând cu zgomot peste cutiile metalice rezonante. Părea că povestea se încheie. Dar… către ora 10 din noapte, înainte ca ultimii mohicani să părăsească galeria, s-a pogorât asupra Combinatului furtuna: ploaie cu găleata, cu spume, cu tunete și fulgere, de parcă glumețul Hendricks ar fi replicat din ceruri. Mai mult decât atât, Iosif Király și-a amintit că și în 1992, la Salzburg, se stârnise din senin ploaia către finalul acțiunii 61, căreia asistența îi atribuise o funcție „magică”!

Vasăzică, atunci și acum, norii mari, adevărați, și norișorii-pungi de plastic și-au împletit răpăielile pentru Geoffrey Hendricks, pentru un artist, pentru solidaritatea umană și creatoare, ploaia din cer s-a alăturat ploii din galerie, conlucrând, însumându-se în cine-știe-ce semnificații mai mult ori mai puțin „oculte”…