Politicienii scot castanele din foc cu mâna băncilor

70

Ponderea sectorului financiar în economiile Statelor Unite, Japoniei și ale altor state dezvoltate a crescut mult prea mult. Economiile emergente trebuie să învețe lecția crizei și să împiedice sistemele bancare și piețele financiare naționale să se umfle într-un ritm care depășește capacitatea autorităților de reglementare de a le ține sub control. Instituțiile financiare ajung să aibă o pondere prea mare în PIB și, în acest fel, contribuie mai mult la instabilitatea financiară decât la dezvoltarea economiei.

Toate aceste idei se regăsesc într-un studiu relativ recent al FMI, care repetă după Banca Reglementelor Internaționale că dinamica dezechilibrată a sectorului financiar poate deveni o povară pentru economie, afectând negativ creșterea în alte sectoare economice, mai productive.

Ceea ce nu analizează însă FMI este impactul fiscalității asupra creșterii. Pentru că mediul economic, care a devenit ostil din cauza taxelor, nu permite ca banii să intre în economie sau companiile să se împrumute din cauza faptului că ar ieși în pierdere. Iar diferența între bunăstarea văzută în țările dezvoltate și cele în dezvoltare e dată tocmai de volumul de capital investit pe unitatea de populație, nu de reglementările superioare care să combată „excesele” piețelor și supracapitalizarea.

Există prea mult capital disponibil și o industrie financiară dezvoltată ce nu contribuie la creștere tocmai ca urmare a exceselor fiscale și, din păcate, privirile analiștilor ocolesc sistematic acest aspect. E limpede că băncile, de pildă, trebuie să se întoarcă la funcția lor de bază de a furniza lichiditate, nu de a plasa pe termen lung bani atrași pe termen scurt.

Și firește că nimeni n-are vreo obiecție ca băncile să acorde credite ipotecare, dar pentru a le putea atribui pe două-trei decenii, trebuie să le securizeze, adică să împartă riscul cu piața de capital. Piață care intră în contact cu fonduri mutuale și de pensii ori cu societăți de asigurări. 

Iată, deci, cine trebuie să ofere bani de investiții, cei care atrag economisiri pe termen lung. Fiindcă băncile ar fi normal să se limiteze în a furniza capital de lucru, care se corelează cu scadențele scurte de la depozite, nu să finanțeze portofolii de active imobiliare.

Așadar, finanțarea creditelor pe termen lung, pe baza depozitelor pe termen scurt, se numește mismatch. Ca să explic mai clar, drepturile (creditele) și obligațiile (depozitele) ar trebui să aibă aceeași maturitate. Dacă încă se văd împrumuturi pe 20 de ani date din economisiri pe 6 luni, diferența reprezintă deficit de încredere. Care apare fiindcă fiscalitatea devine din ce în ce mai împovărătoare.

Sigur că ulterior se încearcă o reechilibrare a situației pe seama reducerii dobânzilor, dar asta-i stimulează pe cei față de care au instituțiile financiare drepturi. Și nu ei sunt problema, ci aceia față de care au băncile obligații.

Altfel spus, pe fondul îngreunării poverii fiscale, deponenții nu mai vin cu bani la bancă. Ba chiar pleacă, în măsura în care au și ei obligații ce derivă din creșterea taxelor. Motiv pentru care nu se poate echilibra scadența activelor cu cea a pasivelor. Măsurile proaste luate fac să se ajungă greu la echilibru și târziu.

De mismatch însă, ca bază a crizelor, nu se vorbește de acum. În perioada de free banking din Statele Unite, mismatch-ul s-a văzut foarte repede și atunci au apărut băncile centrale ca împrumutător de ultimă instanță.

Da, numai că lichiditatea furnizată de autoritățile monetare n-a rezolvat problema, deoarece termenul la care a fost oferită era mai scurt decât scadența creditelor. În acel moment, băncile centrale le-au impus celor comerciale să dețină titluri de stat, cu risc zero, dar nici această inițiativă n-a avut rezultatul scontat. Nu degeaba spun manualele de economie că nu trebuie să mărești taxele pe timp de criză, fiindcă majorarea induce neîncredere.

Ceea ce sugerează că ratingul suveran nu ține cont de nivelul de corupție. Deci, nu există o corelație între execuția bugetară și rating. 

Politicienii ar trebui să fie primii interesați să anihileze criza, dar în loc să relaxeze fiscalitatea, ei încearcă să reinstaureze forțat încrederea, cu ajutorul reglementărilor făcute de alții, în speță, în sectorul financiar, după cum sugerează FMI.

Oamenii politici n-au educația necesară pentru a sesiza pericolele, pentru că atunci când pun umărul la o astfel de construcție fac abstracție de corupția generată de ei. Și conferă titlurilor de stat risc zero, omițând că banii atrași prin aceste instrumente merg spre obiective politizate, cu o mare „încărcătură” de corupție, dar care nu e văzută în dobânda plătită, deoarece ratingul nu ține cont de ea.

În fine, sintagma lui Milton Friedman potrivit căreia inflația-i o formă de taxare care nu e legiferată e una bine-cunoscută. Dar laureatul Nobel putea merge mai în profunzime și să spună că e o formă de sărăcire produsă de mismatch, intenționat.

Politicienii generează acest mismatch în perioadele de optimism economic, după care boala e dusă pe picioare cu ajutorul inflației și al altor forme de socializare a pierderilor. Cu riscul ca celor virtuoși, ce economisesc, și față de care au băncile obligații să le fie subremunerate depozitele.

Dacă FMI sesizează această problemă când dă de înțeles că e dăunător să se facă bani din bani, și că aceștia ar trebui să aibă legătură cu producerea și furnizarea de bunuri și servicii, atunci gândirea sa e pe drumul cel bun. Poate că data viitoare va avea curajul să arate și spre fiscalitate, nu doar spre mărimea sectorului bancar.

Comentarii

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele