Analizate dintr-un unghi strict statistic, alegerile prezidențiale din acest an debutează într-o perfectă simetrie față de cele din 2016. La fel ca în urmă cu cinci ani, 14 candidați se luptă și acum pentru un mandat în fruntea statului. Prezidențialele din acest an găsesc țara pe un butoi de pulbere, cu un guvern decimat, dar cu un favorit detașat la postul de șef al statului.

14 candidați, dintre care două femei atunci și acum, dar o deosebire netă de context: dacă în 2014 președintele în funcție, Traian Băsescu, nu mai putea candida pentru încă un mandat, în 2019 actualul președinte, Klaus Iohannis, luptă pentru cel de-al doilea. De reținut că în istoria României un singur președinte nu a mai obținut cel de-al doilea mandat (de altfel, nici nu a mai candidat), Emil Constantinescu. Prezidențialele din 2014 au fost, în felul lor, un scrutin istoric nu doar prin rezultatul lor, ci și prin felul în care s-au desfășurat, mai ales în străinătate.

O comparație a configurației candidaților de anul acesta cu cea de acum cinci ani ne poate da niște elemente importante cu privire la evoluția scenei politice românești din ultima vreme.

În 2014, PSD avea prima șansă…

Acum cinci ani, liberalii porneau cu șansa a doua. Scoseseră pe ultima sută de metri un candidat atipic. Un primar din provincie, etnic german, de altă religie decât cea ortodoxă, nu tocmai expansiv sau vorbăreț, Klaus Iohannis era la un milion de ani distanță de tipul de președinte pe care îl consacrase timp de zece ani Traian Băsescu. Liberalii plecaseră și de la guvernare forțați de partenerii de la PSD, iar partidul era încă într-o fază de reașezare, după ce o parte dintre membrii săi de vază au preferat să îl urmeze pe Călin Popescu Tăriceanu. Social-democrații, în schimb, erau la putere și au mers pe mâna președintelui lor, premierul Victor Ponta. A fost o candidatură pe care Ponta și-a asumat-o fără tragere de inimă, dar pe care, după ruperea USL, nici nu avea cum s-o evite. Pornea chiar și în aceste condiții ca favorit.

În 2019, avantaj liberal

Astăzi, lucrurile s-au inversat. Liberalii pornesc cu prima șansă, mai ales pe valul creat de europarlamentare și referendumul din mai. Social-democrații sunt chiar în situația de a se lupta să ajungă în turul al doilea, după unii. Merg tot pe mâna președintelui lor, premierul Viorica Dăncilă, și tot după ce aceasta dădea semne că nu își dorește să candideze. Spre deosebire totuși de Victor Ponta în 2014, Viorica Dăncilă pare să se simtă bine în pielea de candidat la președinție, mai ales că știe bine că își joacă surprinzătoarea carieră politică.

Noul val: USR

Dar schimbarea politică din România ultimilor cinci ani merge mai adânc decât simpla inversare a rolurilor PSD-PNL. Avem un partid nou, USR, cu o ascensiune fulminantă și cu un candidat, Dan Barna, cotat de unii cu șanse reale să intre în turul al doilea. Scorurile electorale înregistrate de USR, cu sau fără PLUS-ul lui Dacian Cioloș, dovedesc faptul că nu puțini români s-au simțit nereprezentați de tradiționalul binom PSD-PNL. Și iată că nu s-au mai îndreptat spre partide naționaliste, precum PRM, ci au preferat o formațiune nouă, cu lideri necunoscuți și fără experiență politică. Faptul că după succesul de la europarlamentare USR-PLUS are un candidat care se profilează cu a doua sau, mai probabil, a treia șansă e o dovadă a dinamismului electoratului românesc.

Două partide rămân constante, ba chiar egale cu ele însele. UDMR are același candidat de trei prezidențiale încoace. PMP preferă candidații cu un profil inedit, rezultat al direcției imprimate de Traian Băsescu. Acum cinci ani, candidatul se numea Elena Udrea, cu tot ce presupunea ea ca imagine. Anul acesta, e Theodor Paleologu, la fel de inedit, dar sub altă formă, desigur.

Prezidențialele din 2019 marchează ieșirea, într-un fel, din scenă a lui Călin Popescu Tăriceanu. Cel mai probabil candidat a renunțat și a făcut o mișcare surprinzătoare promovându-l la prezidențiale pe Mircea Diaconu. Împreună cu Victor Ponta. După cinci ani, încearcă, la un alt nivel, să resusciteze USL-ul de altădată, printr-UN OM… independent, Mircea Diaconu. Ironia sorții face că USL-ul în varianta de azi e o alianță între două aripi desprinse din partidele mari care formau acum cinci ani Uniunea. Pro România s-a rupt din PSD, iar ALDE, din PNL. Dacă și ce succes va avea, scrutinul ne-o va spune.

Outsiderii

Ca la fiecare alegeri prezidențiale, și în 2014, ca și acum, avem candidații outsideri, unii absolut necunoscuți, alții trăind din glorii apuse sau contextuale. Acum cinci ani însă, outsiderii erau mai ales politicieni cândva redutabili și cu notorietate, dar care pierduseră teren. Corneliu Vadim Tudor, Dan Diaconescu sau Gheorghe Funar sunt doar câteva exemple. Deloc întâmplător, cam de aceeași factură. Azi, nu prea mai avem asemenea situații, poate doar fostul europarlamentar și purtător de cuvânt al PSD, Cătălin Ivan, să poată fi trecut la capitolul politicieni care au fost. Se remarcă însă diminuarea considerabilă a politicienilor cu filon naționalist. Prezidențiabilii se conformează trendului deja existent la nivel de partide politice, România nefiind, deocamdată, cel puțin, un teren fertil pentru astfel de tendințe, în ciuda unor tușe mai mult mai mai puțin evidente în rândul unor formațiuni. Desigur, numele unor partide cu candidați aproape necunoscuți, de tipul „Partidul Națiunea Română” sau „Partidul Neamul Românesc” ne duc cu gândul într-acolo, dar, momentan, vocea lor e extrem de slabă.

Imaginea și politica

În schimb, anul acesta avem câțiva candidați cărora să le spunem „adecvați contextului”. Alexandru Cumpănașu este unul dintre ei. Răsărit dintr-o tragedie care a zguduit un întreg sistem, Cumpănașu e campionul controverselor și polarizează atenția unui electorat de o anumită factură, sensibil la aparențe și cu o apetență redusă pentru informații din mai multe surse. Un electorat captiv televizorului și unui anumit tip de știri. De cealaltă parte, o avem pe Ramona Ioana Bruynseels. Cvasinecunoscută, beneficiază de un sprijin mediatic ce îi joacă uneori feste, mai ales atunci când zicerile sale ajung subiect de ironii și sunt ridicate la nivel de bancuri.

Când diaspora contează

Dincolo de candidați, votul de anul acesta va fi așa cum va fi pentru că a existat votul de acum cinci ani. La prezidențialele din 2014, a intrat în scenă un actor care până atunci aproape că făcea figurație sau nici măcar atât: electoratul din străinătate. Cozile imense, frustrarea celor care nu au reușit să voteze, incidente violente, toate, au constituit o premieră la alegerile din 2014. Acest tablou inedit a arătat că politicienii trebuie să țină cont de românii din străinătate, că, mai mult decât atât, aceștia au un cuvânt greu de spus în rezultatul scrutinului. Așa au aflat unii politicieni români că trebuie să se teamă de votul din Diaspora, iar alții, că se pot baza pe el. Dar mai presus de toate, au înțeles că a nu le da compatrioților de peste hotare șansa de a vota este periculos. Așa se face că la aceste prezidențiale se poate vota prin corespondență, iar românii din străinătate au la dispoziție câte trei zile de votare la fiecare dintre cele două tururi. Nu mai vorbim de numărul secțiilor de votare, sensibil mai mare decât cel din 2014.

Ce va ieși din tot acest amalgam e, la prima vedere, parțial previzibil. Dar nici nu a început campania electorală, guvernul e cu un picior în groapă și, în scurt timp, vom afla dacă va reuși să se salveze. N-au apărut nici marile gafe, nici loviturile necruțătoare, așa că mai e loc pentru surprize și întorsături. Căci deocamdată marea întrebare pare să fie cu cine va da Klaus Iohannis piept în turul al doilea… ■