Prima zi în India

27
25 minute de lectură
Foto: Getty Images / Guliver

„Unde mergeți?“, mă întreabă ofițerul responsabil cu controlul pașapoartelor.

„În India.“

Își ridică privirea și mă privește lung. Stă o vreme. „Ahh. Pentru afaceri, nu?“

E clar că iar va trebui să intru în discuțiile pe care le-am avut în ultimele zile.

„Știți, de fapt… în vacanță.“

„ÎN VA-CAN-ȚĂ??!!“, cu ochii bulbucați.

Spăsit: „Da, în vacanță.“

Mă mai măsoară o dată lung și-mi dă pașaportul; „Bine, duceți-vă“, dar cu durere în glas, că probabil nu o să supraviețuim. Păcat de ei, sunt tineri…

Nu eram surprins deloc. În ultimele zile, numai asta avuseserăm. Venisem de la New York cu TAROM-ul, care la mijlocul anilor ’90 era cea mai căutată cursă pentru India, fiind foarte convenabilă ca preț. Cursa, extrem de mediatizată pe grupurile de călătorie de pe internet, avea o oprire la București de vreo opt ore care genera o mulțime de discuții în legătură cu ce se poate face la București în acest interval.

Așa că ajunseserăm la București și imediat au început întrebările:

„Unde mergeți? În India? Dar de ce în India? V-ați gândit la Paris? Poate vă schimbați biletele și mergeți la Paris! Dar nu o să vă îmbolnăviți? V-ați vaccinat?“.

Da, ne vaccinaserăm după ce citisem pe Lonely Planet, unde scria atât de frumos de ce ți se poate întâmpla în materie de boli în India, că aveai impresia că vei călca peste corpurile care se descompun în stradă.

„Cum e acolo cu mâncarea? Păi ce, puteți să mâncați ceva? Dar ei ce mănâncă? Nu vreți să luați niște mâncare de aici? Este așa de bună! Acolo e mare sărăcie! Dar poate mergeți la Paris? E mai curat la Paris.“

Asta continua la fiecare întrevedere de familie și cu prietenii. De fiecare dată când ne așezam la masă, începeau discuțiile a căror concluzie era „mâncați bine, că nu știți ce vă așteaptă acolo!“.

Am trăit cu această mentalitate cât am stat în România. A pleca din țară să vizitezi însemna să ajungi la Paris. Veneția venea la rând. Poate Londra. Dar India?

„Da’ de ce vreți să vă duceți acolo de unde vin țiganii? Este plin de țigani în India! Toți sunt țigani.“ La vremea respectivă, termenul de politically incorrect era un neologism cum este pentru mulți și acum și nu aveam șanse să scăpăm de tirurile încrucișate, iar orice argumentație din partea noastră în această direcție se lăsa cu un „lăsați prostiile astea, asta o fi la voi în America“.

Ne-am suit în avionul întârziat care aștepta o conexiune El Al de la Tel Aviv. Stewardesele veneau cu apă și sucuri.

„What would like to drink?“

„Un pahar de apă, vă rog.“

Era să-i cadă paharul la mine în poală.

Îmbrăcați complet în negru cu niște haine foarte subțiri, pe care le cumpăraserăm special din Bangkok cu ani în urmă pentru acest climat, nu eram cine presupuseseră ele. Dar într-adevăr India era ceva complet diferit, o destinație aparte așa cum a rămas și până acum. Călătorisem destul prin Asia, Africa și America de Sud și credeam că peste tot este mai mult sau mai puțin la fel. Citisem mult despre India. În plus, citisem pe grupurile de călătorie problemele unei ture pe acolo și știam că nu este ușor, dar fiind foarte „anduranți“, ne-am gândit că nu va nicio problemă. Dar surprizele urmau să vină ca în nicio altă destinație.

Aeroportul din Delhi era plin, chit că am ajuns pe la vreo 3,00 dimineața. Sigur că pare normal, că doar ești în suprapopulatul subcontinent, dar la momentul respectiv nu ne era foarte clar de ce. Am trecut de controlul pașapoartelor, ne-am înșfăcat rucsacurile de pe bandă și am ieșit în holul principal. Ca de obicei, nu aveam nimic aranjat, nici măcar un hotel. Am oroare de rezervări. Mi s-a părut totdeauna că îți iau din libertate și niciodată nu făcusem rezervări. Eram obișnuit ca la orice oră ajung într-un oraș să iau un taxi și să mă descurc. Dar e oare posibil asta în India? Or fi taxiuri la ora asta?

Între timp, mă învârt prin aeroport și văd o masă lângă o ușă unde pot cumpăra un bilet de taxi care mă va duce „anywhere in the city, Sir“. OK, am rezolvat-o pe asta. Dar tipul de la masă mă trimite la un alt ghișeu, unde se vând tururi pentru o vizită în Delhi pentru dimineață. Cam ne- clar de unde să iau turul în oraș, dar cum suntem obosiți și totdeauna cu o agendă considerabil mai mare decât numărul zilelor disponibile, cumpăr turul.

Când ies din aeroport, teama mea că nu voi găsi un taxi este instantaneu spulberată de țipetele câtorva zeci de taximetriști care dau impresia că se reped toți ca o hoardă către mine. Unul mai insistent îmi ia bagajul și pleacă cu el strecurându-se printr-o mare de alți șoferi și mașini către un mic Ambasador, unde ne suim toți trei victorioși. Atunci am simțit prima dată mirosul. Era un fel de fum puțin dulceag care pătrundea totul în jur. L-am pus pe seama mașinilor sau poate a unei construcții din preajmă. Dar nu era așa, încă nu aveam cum să știu.

„Where do you want to go, Sir? – (Unde vreți să mergeți, domnule?)“

Era o întrebare foarte bună, că nu știam nici noi. În iureșul plecării, am uitat că trebuia să-i dăm o destinație, așa că îi spun să ne ducă în Connaught Square, piața principală din Delhi de care citisem că este centrul orașului, un fel de Piața Universității din București.

Imediat cum am ieșit din aeroport, luminile au dispărut de parcă eram într-o mare pană de curent. Vedeam în față, departe, venind din când în când perechi de faruri, fără să distingem nicio altă formă. Se putea vag distinge doar coroana pomilor care acopereau drumul ca o umbră în lumina farurilor palide ca într-o nuvelă de Maugham. Era 5,00 dimineața, o beznă de nepătruns, și nu ne era clar cât vom merge, pentru că la întrebările noastre primeam răspunsul clasic pe care urma să-l învățăm în zilele următoare: „No problem, Sir. Very close! Foarte aproape!“. După o eternitate de mers în care nu am văzut absolut nimic decât farurile ocazionale sub vegetația luxuriantă bănuită, mașina oprește în fața unei vaci, într-o beznă absolută, iar șoferul se întoarce spre noi zâmbitor: „Connaught Square, sir!“.

Mă uit la el și cred că glumește. Ăsta ne lasă în câmp! „Ești sigur?“

„Yes, Sir. No problem. Ce hotel?“

Asta era și mai greu, că nu căutaserăm nimic în ghid. „Du-ne, te rog, la cel mai apropiat.“

Clasicul „No problem“ ne aduce în fața unei uși întredeschise, unde vedem doi indieni dormind pe jos pe ciment. Lăsăm șoferul să plece, sculăm cu greu indienii să ne dea o cameră, care este chiar cea din fața lor. Ușa avea un spațiu dedesubt de lăsa o pisică să treacă nestingherită, iar pe sus vedeam deja tavanul, ca o ușă de la o cabină de probă la un mare magazin. Înăuntru, patru saltele erau înșirate la perete pe un fel de rastel de 30 cm înălțime.

Foto: Getty Images / Guliver

Mă uit și nu-mi vine să cred. Îl întreb dacă mai are o cameră și-mi zice că nu are dar „Very good room, Sir“. Era prima dată când am auzit această afirmație pe care am auzit-o repetată la infinit în condiții chiar mult mai precare, în turele mele prin India, dar atunci când am auzit-o în Delhi, am avut revelația că lucrurile pot fi chiar mai rele decât citisem.

„Câte nopți, Sir?“

Încă turmentat de nesomn și de șoc, îi răspund din inerție că stăm doar azi, pentru că mâine plecăm în Rajasthan, chit că nu știam nici unde și nici cum, neavând nicio rezervare.

„Trebuie să plătiți două nopți, că acum este 6,00 dimineața.“

E clar. Aici nu stăm, așa că ieșim și găsim, evident, un taxi alături de o altă vacă sau poate aceeași, care ne aștepta, altul, nu cel cu care venisem.

Îi spunem să ne găsească un hotel bun, o noțiune care, am aflat după mai multe încercări, că este foarte relativă în India; indiferent ce îi ceri, un taximetrist indian te va duce în locul de unde primește bacșiș, dar asta am aflat după mai multe călătorii în subcontinent, așa că ne-am trezit în fața unui hotel pe o stradă animată de pe lângă piața centrală, care arăta ceva mai bine. Ne luăm camera, care arăta relativ rezonabil privită prin perspectiva lipsei acute de somn de aproape 24 de ore, și îl rog pe recepționer să ne scoale la ora 8,00, adică peste două ore, că avem un tur de oraș. Ne așezăm în pat îmbrăcați și încercăm să ațipim.

După o jumătate de oră, cineva bate în ușă. Deschid și văd un indian micuț.

„City tour?“

Adormit și bălăbănindu-mă prin cameră, încerc să înțeleg cine este și ce vrea. De unde știe el că avem un tur de oraș? Și unde trebuie să mergem? Și de ce acum și nu la 8,00? Dar, oricum, ce drăguț din partea lor că au trimis pe cineva să ne ia în tur, așa că ne îmbrăcăm, timp în care el ne așteaptă, politicos, afară.

„Veniți cu mine. No problem.“

„Unde mergem?“

„Aici, imediat“, o noțiune foarte relativă care poate fi oriunde în India unde nu trebuie să iei trenul. Plecăm împleticindu-ne „aici, imediat“ și, după vreo 15 minute de „imediat“, ajungem într-o agenție de turism în fața unui indian cu păr roșcat.

Foto: Getty Images / Guliver

„City tour, no problem“. Pornim acum, dar unde vreți să mergeți în India? Vă dăm o mașină cu șofer care vă duce unde vreți.

Știam foarte bine unde vrem să mergem, ca de obicei, în mult mai multe locuri decât omenește posibil, dar chestia cu mașina nu era foarte clară. Pe unde fusesem, am mers ori cu trenul, ori cu autobuzul sau cu tot felul de alte combinații exotice care ne dădeau o flexibilitate deplină, iar în plus auzisem că a merge cu mașina în India este aproape ca o sinucidere asistată.

Pe de altă parte, știam de autobuzele din India care sunt încărcate ca ciorchinii de toamnă și de unde mai și cade câte o boabă pe stradă, iar șansa să te urci într-un tren era egalată numai de cea de a câștiga la loto, cu ceva șanse mărite pentru ultima.

Roșcovanul face repede însemne pe o hârtie deja folosită de multe ori și ne face un itinerar complet pentru două săptămâni, chiar cu mai multe destinații decât îi dădusem eu, și zice:

„Mașină cu șofer care vorbește engleză cu benzina inclusă pentru două săptămâni – 400 dolari… și acum City Tour.“

Bulversați, obosiți, consumați de nesomn, căldură, praf, muște, gălăgie, nu mai avem energia să luăm decizii și îi spun că o să discutăm când ne întoarcem din oraș dându-mi însă seama, chiar în halul în care eram, că deja a câștigat: India 1 – Noi 0.

Șoferul ne ia și ne bagă în mașină și ne duce repede la hotel ca să ne răcorim cu un duș rece. Camera era ca un cuptor încins uitat într-un seif de bancă. Un aer atât de stătut, că ți se părea că faci cucuie când te izbești de peretele de particule de aer care refuzau să se miște. Repede deschidem fereastra la baie și constatăm că nu mai avem altă fereastră, apoi lumina, dușul rapid și ieșim într-un vârtej pentru clasicul tur al Delhi-ului prin Red Fort, Lakshmi Narayan, Grand Mosque, pe la mormântul lui Gandhi, India Gate, mormântul lui Humayun, bazar etc., prin aglomerație, căldură, praf, muște și același miros pe care l-am întâlnit la aeroport, care nu numai că nu dispăruse, dar acum făcea parte organică din noi. A știut ceva securistul de la aeroport…

Seara, suntem depozitați, fără să exagerez cu termenul, la hotelul nostru care, în oboseala acumulată în cele mai mult de 40 de ore de nesomn, pare un fel de Hyatt Regency exotic. Clocotiți și cu un strat de praf ca o armură de armadillo, deschidem ușa la baie și, consternați, privim în stare de șoc cum baia noastră a fost ocupată de un roi de milioane de musculițe de vin care se bălăcesc în cadă, bucuroase, într-o baie de lumină. Erau peste tot, pe pereți, pe tavan, pe pardoseală, în chiuvetă, pe periuțele de dinți, în deodorant, în lampă, în cadă, în toaletă, un strat negru mișcător timid, dar coerent. Sigur că a chema pe cineva de la hotel este salvator, dar nu în India, unde băiatul de la recepție a venit, s-a uitat, și-a luat bacșișul și ne-a spus că nu e niciun pericol. „No problem, sir. Doar muște. Good Night!“

Am coabitat făcând duș împreună cu muștele, care se bucurau ca și noi de un duș rece, și am căzut într-un somn în care visam că suntem în mijlocul unui templu înalt, în fața unor zei uriași în formă de muscă de vin, înconjurați de un alai de muște curate care ne cântă imnuri. Așa o fi arătând Nirvana?

Dimineața, muștele plecaseră. Eram singuri și stingheri. Am împachetat și, când am ajuns în lobby-ul hotelului, Subhash, șoferul nostru care s-a dovedit a fi o încântare în toată călătoria, cu zâmbetul lui care nu l-a părăsit aproape niciodată, ne aștepta.

„Mr. Radu, we go Rajasthan.“

„Yes, Subhash, dar unde ajungem azi?“

„Jhunjhunu.“

„Bine, dacă zici tu. Hai să plecăm.“

Ușor de zis, că nu știam ce ne așteaptă.

Dar dacă am avut ocazia să mergem pe un drum în India chiar și pentru 10 minute, cu siguranță că nu am mai închiriat mașina. Citisem că India este singura țară unde dacă închiriezi mașină cu șofer este mai ieftin decât una pe care o conduci tu, dar doar când am ajuns pe drum am înțeles de ce. Dacă o conduci singur, sunt șanse infime să o mai aduci înapoi, cât despre tine…

Moștenirea engleză îi face pe indieni să conducă pe stânga, dar drumurile erau așa de înguste, că nu puteai să alegi o anumită parte, ci mergeai ca toți ceilalți, pe mijloc. Tot pe mijloc veneau și cei din sensul opus, iar acel mijloc era, de fapt, tot drumul, o bandă de fost asfalt, dantelat, nepavat de la plecarea englezilor, de mărimea unui camion. Toți claxonau cu o voluptate accentuată de mesajele înscrise peste tot: „Please Honk“ – „Vă rugăm claxonați“.

Camioanele, cunoscute după termenul englezesc de lorry, sunt stăpânii acestor drumuri. Merg cu aplomb pe mijloc cu viteza amețitoare de 40 km/h claxonând continuu și gonind din drumul lor orice mișcă sau a mișcat înainte de trecerea lor.

Noaptea, numărul lor se triplează și șoferii conduc drogați, ca să poată rezista mai bine oboselii. Rezultatele se văd diminețile, când numărul lorry-urilor răsturnate creează o imagine de apocalipsă pe drumuri.

Peisajul drumului era „bucolic“, cu turme de capre, vaci mai mult sau mai puțin sfinte, bivoli, cămile și chiar elefanți apărând în acest trafic brownian și înconjurând mașina complet doar ca să se răspândească zăpăciți când un claxon de camion se auzea din față. Motociclete și biciclete zburau la vederea camioanelor, iar oamenii își făceau toate treburile pe drum sau pe lângă, complet detașați, într-o stare aproape contemplativă.

Mașina noastră merge ca vântul la 40 km/h. Este un Ambasador construit în 1995 după un design neschimbat, conceput de englezi în 1938. Nu are scaune, ci o bancă în spate și evident că nu are centuri de siguranță, că nu erau obligatorii înainte de război. Firește că de fiecare dată când vedeam cum se repede câte un camion către noi venind drept în față, ne gândeam că unii mor cu crucea în față și noi cu un semn pe care scrie TATA, dar Subhash virează în ultimul moment și într-un nor de praf de pe laterala drumului, pe care mergem cu toții cu convingere, dispare camionul sinucigaș și ne continuăm drumul.

„No problem, sir! Mașina asta este binecuvântată. Aici îl avem pe Lord Shiva, aici pe Lord Krishna, avem și o Biblie, și un Coran. Toți zeii sunt în mașină“. Din păcate, nu suntem așa de convinși, după ce citiserăm despre câte mașini care nu au fost binecuvântate s-au strivit în ziua precedentă, așa că ne uităm prin parbriz ca într-un joc electronic cu o singură viață, dar, fiind în India, cu posibilitatea de reîncarnare.

Toropiți de căldură și de schimbarea de fus, oprim la un popas pe autostradă, curat și frumos aranjat. Primul contact cu mâncarea din India îl avuseserăm cu o zi înainte, când Subhash ne dusese la prânz la un restaurant. Locul era foarte simplu, cu mese de lemn pe care erau căni de metal cu apa rece, de care însă nu ne încumetam să ne atingem, mâncarea fiind servită în tăvi mari de metal inoxidabil, atât de fierbinte, de aveai impresia că voiau să retopească tăvile. Eu m-am încumetat să iau ceva de mâncare, dar Cristina și-a ales meniul apostolilor, de pâine „nan“ cu apă, pe care l-a ținut apoi câteva zile, până când și-a dat seama că, în ciuda a ceea ce am mâncat eu, încă mișc. Mai încet, dar viu.

Am luat ceva de mâncare în restaurantul popasului care era așa de curat, că nu mai voiam să plecăm. Parcă presimțeam ceva.

Ne-am continuat drumul croșetând camioane pe dantela de asfalt, până am ajuns în Shekhawati. Regiunea a fost cândva foarte prosperă. Negustorii care făceau comerț între cele două mări ale Indiei, Golful Bengal și Marea Arabiei treceau prin această regiune în drumurile lor. Cu timpul, și-au făcut aici reședințe, locul fiind într-un fel la jumătatea drumului între Calcutta și Gujarat. Averile făcute în comerțul prosper le-au investit în case foarte mari, cu multe etaje pictate înăuntru și afară, numite haveli. Dacă la început au folosit motive tradiționale orale sau religioase, cu pictură narativă din viața lui Krishna, cu timpul, influența engleză s-a făcut simțită prin tehnologia modernă adusă de ei. Așa că pentru o „cool“ sau cum s-ar fi numit la vremea aceea, au început să picteze casele cu scene de cavalerie, mașini și trenuri, într-un „pastiche“ de necrezut. Haveli-urile sunt impresionante și merită tot efortul de a ajunge aici numai pentru ele. Mai fascinează contrastul dintre aceste imense vile și sărăcia orașului-sat, care are majoritatea drumurilor, nepavate, scăldate într-un praf etern.

După cinci ore de condus, din care încă nu ne reveneam că am scăpat cu viață, navigând pe drumuri în descompunere, căldură sufocantă, praf și gunoaie, Subhash intră victorios în locul unde vom dormi seara: o oază de verdeață cu un bazin albastru în mijloc înconjurat de cabane pictate înăuntru și afară cu teme similare cu cele de pe haveli, cum aveam să constatăm mai târziu. Totul, curat și parcă evadat din lumea în care ne petrecuserăm ziua.

„Like it?“

„Da, Subhash. Mulțumim. Foarte frumos!“

A, deci se poate mult mai bine. Cred că aici este foarte diferit decât în Delhi, că numai orașele sunt murdare. Aici este la țară, viață bucolică, curățenie, aer curat. Dar cât de bucolică era am văzut imediat…

„Gata, Subhash. Hai că trebuie să mergem în Jhunjhu, nu? Să vedem ce este pe acolo. Ne-am pierdut toată ziua pe drum mergând cu 40 km/h, măcar acum să vedem ceva.“

„No problem, Mr. Radu. Mergeți puțin să vă plimbați prin oraș, așa, vreun sfert de oră, și eu vă aștept aici și ne întoarcem la resort.“

„Nu este cazul. Tu du-te înapoi la resort și noi stăm aici să vizităm, că este foarte interesant.“

„Mr. Radu, aici este la țară. În India nu este așa de curat. Odată, pe o franțuzoaică a împuns-o o vacă cu cornul.“

„Subhash, du-te la resort și vino peste vreo trei ore. Suntem în regulă. Am fost noi în locuri mult mai dificile decât aici.“ Și a plecat omul, dacă l-am tot expediat, iar noi am început să explorăm o lume cum nu aveam să mai vedem. Primul lucru care ne-a lovit a fost mirosul. Pestilențial și atotcuprinzător. Nu era cel din Delhi, cel care, aveam să constatăm, era peste tot în India, ci unul mult mai pregnant, care te pătrundea; un miros dulceag de putregai și hoit, care pătrundea orice spațiu și care venea în valuri.

Foto: Getty Images / Guliver

Orașul era însă fascinant. Nehru Bazar este inima orașului, plin de viață și debordând de energie cum numai în India poți întâlni. Haveli-urile pictate gardau străzile, toate decorate „gaudiesc“ cu zei albaștri, elefanți, cămile, scene de cavalerie, oameni cu joben, bărbați privind prin lunete, mașini și trenuri, precum și cu imagini ale vechilor negustori prosperi și ale familiilor lor. Curțile interioare erau o oază de liniște și pace. Când intrai în ele, aveai senzația că ești teleportat într-o cu totul altă lume.

Cel mai important templu al orașului, Rani Sati, este dedicat soției lui Abhimanyu, fiul lui Arjuna, eroul Mahabharatei, care a murit în luptă. Tradiția veche cerea ca, la moartea soțului, soția să-și ia și ea viața, tradiție numită „Sati“ și care, paradoxal, rezistă chiar și în ziua de azi, în ciuda opoziției formale a guvernului. Conform legendei templului, Uttara, soția lui Abhimanyu, a comis „Sati Puja“ aruncându-se pe rugul funerar al soțului și, conform legendei locale, făcând-o din nou și în următoarea viață de simplă săteancă, în reîncarnarea oferită de Lord Krishna.

Templul are o fațadă impunătoare, făcută din sute de coloane gardând balconașe pictate, din vârful căreia toți zeii adunați se uită la mulțimea de curioși și pelerini de dedesubt. Este un magnet pentru credincioși și pelerini care-l creditează cu o mulțime de minuni și vindecări într-o lume construită în întregime din miracole.

Deja trecuseră vreo două ore în care nu ne împunsese nicio vacă, dar mirosul ne dobora. Era din ce în ce mai greu să respiri și începuseră și ochii să lăcrimeze, din cauza fumului care era peste tot.

În fața noastră era Ketri Mahal, un palat ruinat pe câteva etaje de coloane și balcoane. Palatul era complet părăsit, fără urmă de mobilier, plin de lilieci care zburau printre maiestuoasele saloane goale pline de un miros penetrant de guano. Am început să-i urcăm treptele care ne duceau pe terasa de pe care puteam să admirăm orașul. Mirosul orașului era din ce în ce mai pregnant, aproape de nesuportat și, pentru prima dată în viața mea de călător care mă consider foarte rezistent, mă gândeam cu jind la resortul curat din care plecaserăm. Poate Subhash avusese dreptate…

De pe terasă, se vedea orașul tremurând dedesubt sub fum, în lumina crepusculară, iar mirosul atinsese climaxul. Și atunci am văzut de unde vine… La baza palatului, într-o parte chiar spre oraș era maldărul de gunoi. Focuri ardeau scoțând un fum dulce, cadavre de animale zăceau acoperite de muște, câini flămânzi se agitau mușcând din hoituri, vacile pășteau liniștite lângă mormanul de gunoi înconjurându-l de munți de balegă, totul, într-un miros pestilențial. Imaginea era parcă scoasă dintr-un tablou de Bosch, dar pe care nu-l admiram într-o pinacotecă șic, ci în lumea reală, adevărată, tangibilă și olfactivă în care ne învârteam și noi.

Am coborât în fugă treptele palatului, acompaniați de radarul liliecilor și al mirosului lor de guano, și am luat-o direct spre bazar, unde am putut distinge de la mare distanță zâmbetul salvator a lui Subhash. „Mr. Radu, v-a plăcut? Veeery beautiful!“

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele