Reparatorii au argumentul mai bun
CONTRASTUL A FOST devastator. În timp ce caucus-ul [1] din Iowa s-a transformat într-un fiasco (democrații au dat vina pe software), președintele Donald Trump proclama o „revenire a Americii”, în mesajul despre starea națiunii, și se lăuda cu achitarea sa de către Senat, privind suspendarea. Economia duduind și cu cota sa de popularitate în creștere, Trump pare mai sigur ca oricând pe dorința de a obține un triumf în luna noiembrie. Comparați asta cu situația democraților după Iowa, în care niciun candidat nu a câștigat susținerea a mai mult de un sfert din participanții la caucus.
Democrații sunt de acord că prioritatea lor este să pună capăt mandatului bombastic al lui Trump. Campionii lor, însă, care se înghesuie acum prin New Hampshire, ca să obțină voturi înainte de alegerile primare, sunt foarte divizați în privința a ceea ce vor să le ofere americanilor în locul acestuia. Stânga susține că America nu mai funcționează pentru majoritatea oamenilor și că are, de aceea, nevoie de o restructurare fundamentală. Moderații recomandă să se facă reparații curente. Mult depinde de care tabără va învinge – radicalii sau reparatorii.
Oricare dintre principalii candidați ar putea să obțină nominalizarea: radicalii, Bernie Sanders și Elizabeth Warren; sau reparatorii, Pete Buttigieg și Joe Biden (în ciuda zilei proaste pe care a avut-o în Iowa). La fel, dacă va fi absolut necesar, ar putea și Michael Bloomberg, un alt reparator, care cheltuiește sume astronomice înainte de Super Marțea de luna viitoare. Dar oricum am privi lucrurile, reparatorii sunt cei care dețin argumentele cele mai bune. Ei au o probabilitate mai mare să îl bată pe Trump, să realizeze lucruri și, cel mai important, să facă ceea ce are nevoie America.
E izbitor faptul că toți nominalizații plauzibili fac campanie la stânga președintelui Barack Obama din 2012 și a lui Hillary Clinton din 2016. Cu toții au planuri ambițioase legate de schimbările climatice; și, cu excepția lui Bloomberg, sunt sceptici în privința comerțului liber. Cu toate acestea, Sanders, care spune că este un democrat socialist, și doamna Warren, o capitalistă, sunt, în mod evident, mai militanți atât ca stil, cât și prin substanță.
Asta ține în parte de grad, așa cum o arată politica din domeniul sănătății. Toți democrații vor ca numărul americanilor fără o asigurare de sănătate, care a crescut, de la 27 de milioane, la 30 de milioane sub Trump, să se reducă, ideal, la zero. Reparatorii ar extinde sistemul bazat pe piață al lui Obama până când acesta va acoperi toată lumea. Sanders și doamna Warren, prin contrast, ar naționaliza asigurările de sănătate, revoluționând sistemul de sănătate, o afacere de 3,8 trilioane de dolari, care reprezintă 18% din PIB și în care sunt angajați 16,6 milioane de oameni.
Există o deosebire fundamentală și în ce privește rolul guvernului. Să luăm drepturile la muncă, de pildă. Toți democrații evocă o vârstă de aur mitică, atunci când oamenii erau răsplătiți corect pentru o zi de muncă. Reformatorii ar spori salariile minime la, să zicem, 15 dolari pe oră și ar cheltui mai mult pe educație și recalificare. Radicalii ar obliga orice firmă mai mare să aibă lucrători reprezentați în consiliul de administrație – doamna Warren le-ar da reprezentanților lor 40% din mandate, iar Sanders, 45%. Sanders le-ar cere firmelor să transfere 20% din capital în trusturi ale lucrătorilor. Ambii ar crea un sistem de carte federale, obligând firmele să opereze în interesul tuturor părților interesate. O astfel de mutație, mandatată de guvern în puterea corporatistă, nu s-a produs niciodată în Statele Unite.
Radicalismul se bazează pe trei idei false. Prima este că Trump a arătat, în 2016, că poți câștiga alegerile prin fervoarea bazei tale mai degrabă, decât formând o coaliție. Asta nu va funcționa, probabil, pentru democrați în 2020. Alegerile prezidențiale tind să nu fie blânde cu acei candidați care își fac tabăra departe de centrul politic. Alegătorii au perceput-o pe Hillary Clinton ca mai extremă decât Donald Trump, în 2016, și lucrurile nu s-au terminat bine pentru ea. Într-o țară de 50:50, handicapurile marginale contează.
Trump s-ar amuza pe seama lui Sanders, care dorește să dubleze cheltuielile federale peste noapte și, poate mai important pentru președinte, și-a petrecut luna de miere în Uniunea Sovietică. Nu a fost accidental faptul că în discursul său despre starea națiunii Trump s-a referit la Juan Guaidó, liderul opoziției venezuelene, care era oaspetele său în acea seară, și i-a reamintit Congresului că „socialismul distruge națiuni”. Puțini alegători râvnesc să dețină mijloacele de producție în suburbiile Philadelphiei sau în Milwaukee, unde alegerile prezidențiale se vor decide, probabil.
O altă idee falsă este că un radical care ar reuși să ajungă în Biroul Oval ar realiza multe. Unii democrați spun că intransigența Partidului Republican înseamnă că o abordare construită pe compromis nu are nicio valoare. Urmărirea unor schimbări treptate, consideră ei, echivalează cu a recunoaște înfrângerea de la început. Ei au dreptate când afirmă că ambele partide din Congres au uitat cum să lucreze împreună. Senatul de azi va realiza probabil mai puțin decât oricare altul din ultima jumătate de secol. Ideea lor este să contracareze populismul de reality-show-ul lui Trump cu un populism economic viril. Asta i-ar putea încânta pe activiști și îngrozi Wall Street-ul, dar ar fi pe cât de neproductiv, pe atât de autodistrugător. Democrații cred în rolul guvernului. Ei sunt condamnați să încerce să îl facă să funcționeze, nu să demonstreze că nu poate funcționa.
Ultima idee falsă, și cea mai importantă, se referă la substanța a ceea ce ar dori să realizeze radicalii. Doamna Warren duce la extrem încrederea ei în guvern. Dacă ar fi după ea, statul ar dezmembra, ar aboli sau ar impune noi reglementări pentru aproape jumătate din firmele deținute de acționari sau de grupuri de private equity (capital privat, n.tr.). Sanders ar merge și mai departe. Ambii candidați tratează capitalul privat ca și când ar opera cu intenții sinistre, în timp ce îmbrățișează statul ca și când ar fi benign, capabil și eficient. Asta e o naivitate. La fel cum firmele prospere, prin ce au mai bun, duc la consolidare și îmbogățire, guvernul, prin ce are mai rău, poate fi capabil de o cruzime și de o indiferență lipsite de inimă.
Sunt momente când Statele Unite au avut nevoie de ceva cum este o revoluție – înainte de Războiul Civil, să zicem, sau în anii premergători adoptării Legii privind Drepturile Civile. Acum, nu este un asemenea moment. Șomajul este la fel de redus cum a fost de la mijlocul anilor ‘60. Salariile nominale, în sfertul cel mai scăzut de pe scara de venituri, cresc cu 4,6%. Americanii sunt mai optimiști în privința propriilor lor finanțe decât au fost după 1999.
În schimb, America are nevoie de a fi reparată – prin reducerea costului locuințelor și al sănătății; prin trecerea la o economie cu o amprentă redusă de carbon; prin găsirea unui sistem care să răsplătească nu partizanatul, ci consensul. Pentru asta, politica națională trebuie să devină din nou plicticoasă, nu o luptă istovitoare, scuipătoare de venin, între Trump și cel mai extrem candidat pe care îi poate produce Partidul Democrat. ■
Acest articol a apărut în secțiunea Lideri din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Primarele democraților vor fi o întrecere între radicali și reparatori”
[1] Caucus = în unele state americane, o adunare la care membrii locali ai unui partid politic își înregistrează preferințele dintre candidații care vor să fie aleși pe o funcție sau selectează delegații la o convenție.