Augustin Lazăr a fost o rotiță într-un sistem criminal. Un sistem bazat pe milioane de astfel de rotițe, de compromisuri și complicități, mai mari sau mai mici.

Un tânăr procuror, într-o comisie formată doar pentru a asigura o acoperire legală pentru deciziile care se luau, de fapt, în afara unui sistem de justiție lipsit de independență – se luau la București, de către Securitate. Așa sunt tiraniile, au grijă să confere o față de legalitate actelor lor criminale. Și tânărul procuror Augustin Lazăr semna, pentru a legitima o decizie luată de alții.

Știa Augustin Lazăr? Posibil. Ar fi putut să refuze să semneze și să se ridice împotriva menținerii în închisoare a unor opozanți ai regimului comunist? Tehnic vorbind, da, ceea ce nu înseamnă însă că nefericiții deținuți politici de la Aiud ar fi fost eliberați – nu aveau nicio șansă, soarta lor nu stătea în pixul procurorului Lazăr ci le era deja pecetluită de către Securitate. Iar, la nevoie, în locul lui Augustin Lazăr ar fi fost adus să semneze altcineva. În timp ce cariera tânărului și probabil promițătorului procuror din Alba s-ar fi făcut praf.

Și nimeni n-ar fi aflat vreodată despre asta – până și colegii procurori ai lui Augustin Lazăr s-ar fi ferit să discute pe acest subiect și l-ar fi făcut uitat. De frica microfoanelor ascunse prin birouri, a telefoanelor ascultate, a turnătorilor cu urechi antrenate. În definitiv, fiecare dorea să avanseze în carieră.

Augustin Lazăr poate aduce în favoarea sa argumentul că semnătura pe care a dat-o pe nenorocitele de documente de la închisoarea din Aiud este minusculă în comparație cu adevărata dimensiune a monstruozităților din acea perioadă. Criticii îi reproșează că a acceptat să fie o unealtă sistemului.

Cine are dreptate? Am putea da verdicte dacă în acești 30 de ani ne-am fi lămurit cu noi înșine și ne-am fi făcut o imagine asupra naturii regimului comunist și a tiraniei, în general. A mecanismelor care-i transformă pe oameni în rotițe depersonalizate ale sistemului crimei. A fenomenului prin care omul devine un animal de pradă însetat de sânge.

Noi însă trăim în acea societate căreia nu i-a păsat de Doina Cornea (și mulți membri ai ei chiar au repudiat-o violent), în timp ce-i reproșează vocal lui Augustin Lazăr că nu s-a ridicat contra regimului. După ce repere judecăm, de fapt?

La căderea comunismului am fi putut avea mai multe variante de a ne deconta cu trecutul.

Existau, teoretic, două extreme. Una, cea inspirată de modelul spaniol de după dictatura lui Franco, în care nu se mai vorbește despre trecut, iar societatea privește doar spre viitor. Astfel că nimeni n-ar fi putut fi șantajat cu trecutul său, iar cineva precum Augustin Lazăr ar fi fost evaluat doar prin ceea ce a făcut după 22 decembrie 1989.

La cealaltă extremă ar fi fost declararea tuturor instituțiilor de forță ale statului comunist drept criminale, iar pe cei care le-au populat, drept unelte ale unui regim criminal – și vorbim despre Securitate, Miliție, Justiție, structurile de partid centrale și locale, dar chiar și despre Armată, din moment ce au fost militari care au comandat să se tragă în oameni, înainte de 22 decembrie 1989. Și niciunul dintre cei care au activat în aceste structuri n-ar mai fi trebuit să-și găsească un loc în statul nou, liber, postcomunist. Cazul Lazăr n-ar fi existat, din simplul motiv că persoana în cauză n-ar mai fi putut face parte din magistratură.

Noi am ales calea de mijloc, considerând că putem distinge între misiunile legitime ale instituțiilor de forță (apărarea țării sau lupta împotriva infracționalității) și fațeta lor represivă, criminală. Așa am înființat o instituție care să dea verdictul dacă, judecând după documentele epocii, al căror autor era chiar Securitatea, o persoană a acționat de partea „bună” a instituțiilor sau de cea „rea”.

Cazul Lazăr ne arată acum că, din moment ce un tânăr procuror criminalist era chemat să semneze acte privitoare la situația unor deținuți politici, poate fi foarte extrem de dificil să despărțim

latura legitimă de cea criminală a instituțiilor de forță din statul comunist.

Este greu să-l acuzi astăzi, în libertate, pe Augustin Lazăr, că a tăcut și a semnat în vremuri în care cei mai mulți chiar asta făceau. Și în care orice altă opțiune ar fi venit cu un preț greu. Dar odată acuzat în spațiul public, el devine extrem de greu de apărat, tocmai din lipsa reperelor care să ne ajute să înțelegem exact mecanismele perverse ale regimului comunist. Discuția devine atât de complicată…

Cazul Lazăr nu ar trebui să se încheie aici, indiferent de turnura pe care o va lua cariera acestui magistrat. Sunt 30 de ani de la căderea comunismului și poate că ar fi într-adevăr momentul să discutăm în societatea noastră mai mult despre natura totalitarismului, despre cazul comunismului românesc, despre tăceri și complicități, despre condiția omului în totalitarism .

Vom fi, într-un fel, vaccinați în fața provocărilor de azi la adresa democrației. Iar noi, generațiile care știm ce înseamnă lipsa de libertate, vom transmite experiența noastră terifiantă, dar prețioasă, celor care vin. Cu speranța de a nu repeta trecutul.