Titlul de autor suprem al romanului va continua să fie dezbătut indiferent dacă el este sau nu verosimil. Două nume par mai prezente în această dezbatere decât oricare altele, cele ale lui Lev Tolstoi și Feodor Dostoievski. De altfel, dezbaterea se rezumă de multe ori la supremația disputată între cei doi. Dacă ea tot va continua să existe, am putea să discutăm și noi ce pot oferi ei modernității.
Însă, decât să-mi dau singur cu părerea, atunci când subiectivitatea trebuie să-și joace rolul în acest articol, voi da loc subiectivității marelui autor modern Thomas Mann, căci el însuși a fost captivat de această dezbatere. Dându-i lui și întâietatea editorială, trebuie, la fel ca el, să-mi structurez comparația în funcție de biografia celor doi.
În timpul vieții sale, Tolstoi pare să fi câștigat reverența întregii lumi. Senatori suspuși, preoți din India, artiști, refugiați siberieni, și țărani ruși călătoreau împreună către Iasnaia Poliana, casa lui Tolstoi, sau “templul aducător de salvare al pelerinilor de la începutul secolului XX,” după cum o numea Mann.
Geniul “marelui autor al tuturor rușilor” era unul pe care toată lumea îl putea observa și pe care toată lumea îl venera. Pentru Mann, Tolstoi era înnobilat din născare cu o forță magnetică irezistibilă care în mod necesar i-a adus acestui “fiu preferat al Naturii și favorit al Divinității” toți laurii și toată distincția societății.
Viața lui Dostoievski, pe de altă parte, este văzută de autorul german ca pe o serie blestemată de boli, chinuri, și tragedie. Spre deosebire de Tolstoi, Dostoievski nu a simțit cinstea și gloria naturii și a societății. Din contră, el a fost privat în viața lui prea scurtă de laurii societății, și de satisfacțiile unei vieți normale sau sănătoase. Neavând acces la acestea, ele și-au pierdut importanța pentru Dostoievski care a trebuit să-și caute împlinirea și, eventual, pacea în altă parte.
Dacă Tolstoi a fost înzestrat de Natură cu geniul său, pentru Mann, Dostoievski a fost exilat departe de aceasta și s-a îmbolnăvit de geniu, căpătând “măreția religioasă a blestemaților.” Această antiteză i-a făcut pe mulți să creadă că Mann însuși se identifica cu Tolstoi și prefera să rămână distant față de bolnavul Dostoievski, însă nu este tocmai așa. Pentru Mann diferența dintre cei doi capătă numele de “Problema nobilității.” Dacă amândoi sunt arhetipuri ale două feluri de nobilitate, Tolstoi înnobilat de natură, iar Dostoievski înnobilat de boală, atunci care dintre aceste aristocrații ale spiritului este superioară?
Tot Mann răspunde la întrebare raliindu-se cu Nietzsche în a numi omul Animalul Bolnav. “Oare aceasta nu înseamnă tocmai că omul transcede animalul numai în măsura în care este bolnav?” Pentru Mann deci, boala și neajunsul sunt cele care înnobilează și definesc tocmai ce înseamnă să fii om, iar “geniul bolii este mai uman decât cel al sănătății.”
Dincolo de normalitate, de sănătate, și de suficiență, explică Mann, începe să existe spiritualitatea, cea care ne face oameni, și cea pe care Dostoievski o înțelege mai bine decât orice alt autor, lipsit fiind de mizele trecătoare ale vieții, fie ele bucuriile mărunte sau marile comoții ale societății și politicii.
Cu alte cuvinte, Tolstoi ne poate învăța care lucruri contează cu adevărat, care dintre lucrurile pe care le prețuim sunt de fapt în van, și chiar de acum două secole, ne poate învăța despre delirurile modernității, în timp ce Dostoievski ne poate învăța numai despre ce înseamnă să fii om. Pentru Mann, cea de-a doua lecție este de o incomensurabil mai mare valoare decât prima.
Însă Mann este Mann, iar noi suntem noi, și putem să ne decidem pe care dintre cei doi îi prețuim mai mult. Putem de altfel să decidem că ambii sunt doar produse ale unui creștinism deja expirat care nu mai are nimic să ne învețe pe noi cei dintr-o lume mult mai iluminată. Sau, putem ca unul dintre personajele lui Mann din Doktor Faustus să spunem că “rușii au fond, dar nu au formă, că cei din vest au formă, dar nu au fond, iar numai nemții le au pe amândouă.”