Problemele lui Emmanuel Macron țin mai mult de prezentare decât de politică

Dar el își poate salva încă președinția.

40
7 minute de lectură

Ediția tipărită | Lideri 

8 decembrie 2018

DUMUL ÎN JOS de pe Muntele Olimp e lung. Anul trecut, Emmanuel Macron a venit la putere cu un mandat să reformeze Franța. Săptămâna aceasta, Franța părea nereformabilă. Străzile Parisului au fost umplute cu mașini incendiate și țăndări din vitrinele sparte ale magazinelor. Părți ale țării sunt paralizate, iar protestatarii în veste galbele fluorescente blochează drumurile și depozitele de combustibil. Schimbările de politici îl fac pe Macron să arate la fel de slab ca și toți predecesorii săi recenți, care au încercat să schimbe această cea mai încăpățânată națiune. Omul care a promis cândva o președinție „jupiteriană” pare un simplu muritor.

Alegerea lui Macron în mai 2017 părea să anunțe un nou optimism pentru Franța, Europa și lume. Tânăr, inteligent și mustind de idei de a face Franța mai deschisă, mai dinamică și mai sobră din punct de vedere fiscal, el a criticat în mod elocvent nostalgia de tip îmi iau jucăriile și plec a Marii Britanii cu Brexitul, America lui Donald Trump și autocrațiile din Estul Europei. Speranța pentru o mare reînnoire a centrului radical a ajuns să se sprijine pe umerii săi.

Atunci când acest nou partid, un grup de nou-veniți în politică promovați pe rețelele sociale, a câștigat o majoritate răsunătoare, revoluția Macron părea de neoprit. El a trecut cu repeziciune reforme de mult necesare pentru a face mai flexibilă piața muncii, lucrând împreună cu sindicatele moderate și înfruntându-le pe cele recalcitrante. Reformele educației au oferit clase mai mici în zonele sărace și un control mai mare al cetățenilor asupra învățământului. Bugetul a fost repus în formă, conformându-se limitei de deficit de 3% de la Maastricht pentru prima dată după 2007.

Totuși, de-a lungul drumului, Macron a uitat că un președinte francez nu este nici zeu, nici monarh, ci doar un politician într-o democrație, care are nevoie de făurirea constantă a consensului. Aroganța sa a dus la o serie de gafe individual mici dar cumulativ distructive – certând un adolescent pentru că l-a strigat „Manu” în loc de „Monsieur le Président”, chemând parlamentul să i se țină o predică la palatul Versailles, vorbind despre „oameni care sunt nimic.”

Macron pare să fi uitat și faptul că, în primul tur al alegerilor de anul trecut, 48% din votanți au fost atât de nemulțumiți, încât i-au susținut pe extremiști: Marine Le Pen pe dreapta naționalistă, Jean-Luc Mélenchon, pe stânga, și vreo șase radicali mai puțin carismatici. Acești alegători nu au dispărut. Așa că a fost lipsit de înțelepciune ca noul președinte să îi contrarieze fără să pregete pe cei lăsați pe dinafară. Unul dintre primele sale gesturi a fost să reduc impozitul pe avere. Vechiul impozit pe avere era ineficient, de-motivant și adesea evitat. Eliminarea sa ar fi trebuit însă să fie însoțită de mai mult sprijin pentru cei în dificultate, La fel. Creșterile de impozite la combustibil sunt o politică ecologică solidă, dar ar fi trebuit să fie mai atent la oamenii pe care îi afectează cel mai tare – cei săraci din mediul rural care trebuie să meargă cu mașina la muncă. Cea mai dăunătoare etichetă care i-a fost pusă fostului bancher este că este „președintele celor bogați.”

Mulți francezi cred asta, ceea ce explică poate de ce circa 75% spun că sprijină protestatarii cu gilets jaunes. Asemenea campaniei electorale a lui Macron, protestatarii sunt organizați prin rețelele sociale. Spre deosebire de ea, ei nu au un lider și le lipsește o agendă coerentă, astfel că este aproape imposibil de negociat cu ei. Ciocnirile par deja să fie cele mai dure după les évènements din 1968.

Macron va conta acum că decizia sa, din 5 decembrie, de a anula creșterea taxei pe combustibil „pentru anul 2019” va dezamorsa conflictul. Asta pare improbabil; în primul rând, protestele au fost acum parțial deturnate de extremiști brutali, interesați de răsturnarea violentă a capitalismului. Mulți chiar dintre gilets jaunes moderați cer demisia lui Macron, sau un nou parlament. Și o taxă anterioară pe combustibil, care a intrat în vigoare în ianuarie trecut, nu a fost (încă) anulată.

Doar om, la urma urmelor 

Reacția guvernului ar putea să aibă un efect invers, oribil, decât prevăzut. S-ar putea dovedi insuficientă pentru a dezamorsa protestele. Dar cedând un pic de teren, ea poate să arate că Macron poate fi împins de mulțimile din stradă, ceea ce ar încuraja formarea altor mulțimi. Sunt presiuni pe Macron să reintroducă impozitul pe avere; și alte reforme par acum mai mult mai puțin probabile decât erau. Totuși, mai rămâne multă muncă grea de făcut; următorul proiect mult amânat pe care Macron vrea să îl abordeze este sistemul inabordabil al pensiilor din Franța.

Înseamnă oare asta că populismul de tip pică mură în gură trebuie să triumfe, și cp reformatorii vor fi mereu înfrânți? Este deprimant de ușor să concluzionăm astfel. Trump și-a câștigat baza de sprijin oferindu-le americanilor reduceri de taxe care nu sunt sustenabile pe termen lung. În Italia, coaliția populistă de guvernământ promite să reducă vârsta de pensionare pe care a ridicat-o un predecesor mai prudent, oferind în același timp mari reduceri de taxe. Nici măcar Vladimir Putin nu a avut curajul să îi înfrunte pe pensionarii ruși anul acesta.

Nu totul este pierdut pentru Macron. El ar putea să se ajute în mai multe moduri. În primul rând, ar trebui să demonstreze care sunt prioritățile sale. Va fi scump, dar este nevoie de o formă de credit la taxele pe venituri: o subvenție propriu-zisă la salarii pentru cei cu salarii ici, care să îi motiveze să lucreze, în loc să stea la mâna asistenței sociale. (Există una deja, dar este prea mică. Macron a promis să o mărească, dar doar încet.) Asta ar fi trebuit să meargă mână în mână cu eliminarea impozitului pe avere. În al doilea rând, el și guvernul său trebuie să facă mai mult pentru a promova și a explica lucrurile bune pe care le-au făcut deja, dar care sunt subapreciate – cum ar fi investițiile în stagii de ucenicie, sau măsurile care vor face mai probabil ca firmele să angajeze tineri pe contracte pe termen lung. Rata șomajului s-a redus cu o jumătate de punct procentual, dar rămâne tot mult prea înaltă, la 9,1%.

Și trei, Macron însuși trebuie să se schimbe. Noțiunea sa că francezii vor ca președintele lor să fie superior și jupiterian este greșită. Așa cum arată graficul nostru, cel mai popular președinte francez din vremurile recente a fost cel mai apropiat de oameni – Jacques Chirac, un mec băutor de bere, mare fumător cu o sclipire în ochi. Într-o vreme în care populiștii vor face și vor spune orice, un politician care nu poate să îi convingă pe oamenii de rând că el sau ea îi înțelege, îi iubește și vrea să îi ajute se va chinui să ducă orice la bun sfârșit. Nu este nevoie de puteri supraomenești pentru a reforma Franța – doar de virtuțile foarte omenești care sunt răbdarea, persuasiunea și smerenia.

Acest articol a apărut în secțiunea Lideri din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Coșmarul lui Macron”.

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele