Cea mai bună ieșire din mizeria Brexitului

Parlamentul nu poate cădea de acord asupra tipului de Brexit pe care îl vor oamenii. Decât să ghicească, mai bine i-ar întreba direct.

51
8 minute de lectură

Ediția tipărită | Lideri 

8 decembrie 2018

I-A TREBUIT THERESEI MAY un an și jumătate ca să ajungă la un acord cu Uniunea Europeană. Se pare că parlamentului britanic îi va trebui mai puțin de o lună ca să îl respingă. Votul iminent asupra aprobării sau nu a acordului pe Brexit al prim-ministrului britanic pare aproape sigur că va fi pierdut cu o mare majoritate.

Încercarea guvernului de a trece acordul prin parlament expune o fisură pe care Brexitul a creat-o în inima democrației britanice. Majoritatea parlamentarilor cred, pe bună dreptate, că imperfectul compromis al Doamnei May este mai rău decât statu-quoul. Ca reprezentanți aleși ai poporului, ei au tot dreptul să îl blocheze. Pe de altă parte, referendumul din 2016 le-a dat instrucțiuni clare de a pleca. Deși acel vot nu are nicio valoare juridică, el a căpătat o forță morală aproape de neegalat. Paralizia de azi este rezultatul incapacității Marii Britanii de a reconcilia tradiția sa de democrație reprezentativă cu experimentele sale mai recente de genul direct.

Mulți susțin că parlamentarii ar trebui să închidă ochii și să voteze pentru ceea ce cred ei că este un plan dăunător, din respect pentru referendum. Aceștia greșesc. Argumentul lor se bazează pe o premisă eronată: că majoritatea în favoarea Brexit din 2016 înseamnă că orice acord rezultant reflectă voința poporului. Este departe de a fi clar că planul Doamnei May face asta. El depășește multe dintre liniile ei roșii de negociere, ca să nu mai vorbim despre promisiunile făcute de cei care au condus campania pro-Brexit înainte de vot. În mare măsură, guvernul a renunțat să mai susțină că acordul său va fi bun pentru țară, insistând în schimb că este ceea ce cere democrația. Totuși, nimeni nu poate susține că intuiește ce vrea poporul. Singura cale de a ști este să fie întrebat.

Acordul doamnei May nu este eșecul pe care îl susțin adepții și adversarii duri ai Brexitului. Ideea că un adept al Brexitului ar putea lua trenul spre Bruxelles și să negocieze unul mai bun este stupidă. Prim-ministrul și-a făcut o prioritate din oprirea mișcării libere a oamenilor – o idee proastă, în opinia noastră, dar nu una impopulară. Asta înseamnă să părăsești piața unică, ceea ce este o mare pierdere. Dar în alte privințe, ea a păstrat o relație economică cât de strânsă posibil cu UE, parțial, ca să evite introducerea unor noi controale la frontieră din Irlanda de Nord.

Cu toate acestea, este clar că acordul doamnei May este aproape în toate privințele mai prost decât cel atent construit pe care îl are acum Marea Britanie, care îi dă beneficiile de a fi în UE, permițându-i să nu adere la moneda unică, să își mențină propriile controale de pașapoarte și să primească un mare rabat la buget. Noile bariere în calea comerțului vor rupe industria sa dinamică a serviciilor de cea mai mare piață a sa și ar putea să pericliteze lanțurile de aprovizionare ale industriei productive britanice. Conform înțelegerii privind Irlanda, Marea Britanie va trebui, până la alte dispoziții, să se conformeze regulilor UE asupra redactării cărora nu are nicio putere, ceea ce sugerează o poziție de subordonare, nu de reclamare a suveranității. Repercusiunile ar putea să ducă la daune constituționale și teritoriale mai mari, inclusiv la ruperea uniunii cu Irlanda de Nord și cu Scoția.

Oare marja de 4% a celor care au votat pentru ieșirea din UE acum doi ani se traduce într-o majoritate pentru adoptarea acestui compromis neatrăgător? Nu este ceva imposibil. Unii oponenți ai Brexitului presupun prostește că prognozele economice sumbre sunt argumente convingătoare, ca și cum nimeni nu ar fi votat cu bună știință pentru o politică din care să ajungă mai săraci. Totuși, chiar și luând în calcul cele mai generoase presupuneri, este rezonabil să ne întrebăm dacă voința poporului este de partea acestei palide umbre a perspectivei care a fost vânturată în 2016.

Doamna May a petrecut ultimele două săptămâni într-o campanie virtuală pro-referendum, încercând să convingă publicul asupra meritelor acordului, iar apoi pe parlamentari că acordul are sprijin public. A fost vorba chiar și de o dezbatere televizată asupra planului său. Este un exercițiu meritoriu de a-și vinde acordul greu obținut. Drumul prim-ministrului prin țară este însă o pantomimă a democrației. Are toate elementele acesteia, minus votul. Doamna May are dreptate că parlamentarii ar trebui să țină cont de ce crede publicul. Și ea ar trebui să facă același lucru: nu ghicind, ci chemându-i la vot.

Neverendum

Calea spre un al doilea referendum este alunecoasă. Parlamentul se va lupta să cadă de acord pe forma acestuia. O înfrângere masivă pentru May ar putea duce la alegeri generale, în care toate partidele ar bate toba pe planuri de Brexit care sună strașnic, dar sunt imposibile, ceea ce ar adânci criza. Respingerea acordului lui May ar crește riscul unui Brexit fără acord, ceea ce ar fi un dezastru pentru Marea Britanie și vești proaste pentru vecinii ei. Din fericire, un astfel de Brexit accidental fără acord a devenit mai puțin probabil, săptămâna aceasta – deoarece parlamentarii, majoritatea considerând pe bună dreptate că ar fi catastrofal, vor avea acum un cuvânt mai greu de spus.

Chiar dacă aceste obstacole ar fi depășite, ar rămâne obiecțiunea cea mai puternică la un al doilea referendum: aceea că i-ar trăda pe cei care au votat în primul. UE are o tradiție rușinoasă de a-i face pe oameni să voteze din nou atunci când aleg răspunsul „greșit”. Dacă votul pro-Brexit a fost o revoltă față de establishment, un al doilea referendum ar fi considerat o contrarevoluție.

Riscul este real. Un al doilea referendum ar provoca un resentiment de durată și ar da apă la moară partidelor populiste care trâmbițează teoria cuțitului înfipt pe la spate. Totuși, a-l exclude pe această bază nu ține cont nici de modul în care orice acord mai soft pe Brexit ar fi denunțat și el ca o trădare și o vânzare a țării. Partizanii duri ai Brexitului descriu planul lui May ca pe o „vasalitate”, o „umilință națională” și o „înșelare” a celor care au votat pentru ieșirea din UE. În mod similar, convingerea că aprobarea acordului va pune capăt întregului episod controversat ignoră faptul că după ziua Brexitului, Marea Britanie va avea de purtat poate un deceniu de negocieri cu UE, care vor implica alte trocuri dureroase între prosperitate și control, de care publicul s-a săturat atât de mult. Între timp, țara va rămâne tot mai mult în urma potențialului său. E adevărat că un al doilea referendum ar provoca o furie de durată și ar submina încrederea în sistemul politic. Dar tot asta ar face și dacă s-ar forța adoptarea unui acord în numele poporului, ținând cont de faptul că oamenii nu sunt convinși.

Brexitul este asemuit adesea cu un divorț. De fapt, cei doi ani de la referendum au fost mai mult ca o logodnă agitată. Alegătorii au fost cuceriți de promisiunile din campania pro-Brexit, doar ca să descopere că viitoarea relație cu UE nu va fi așa cum și-au imaginat-o. A anula totul ar fi oribil. Totuși, a duce lucrurile până la capăt ar putea fi o greșeală gravă, permanentă. Dacă britanicii sunt hotărâți să continue, este dreptul lor. Dar acum, că știu ce înseamnă realmente Brexitul, ei merită șansa de a spune dacă îl mai vor.

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele