PSD de după PSD

101
5 minute de lectură

Politologii sunt datori să ne dea explicațiile necesare: cum de a fost posibil ca un partid, care a câștigat o majoritate solidă în alegerile din 2016, să piardă guvernarea în doar trei ani?

Până la apariția unui studiu bazat, într-adevăr, pe date obiective și interpretări de specialitate (asta, da, teză de doctorat!), iată câteva observații, unele de ordin personal, altele lansate de alții.

Mai întâi de toate, menționez opinia exprimată într-un interviu la RFI România de sociologul Barbu Mateescu: în anii care au trecut de la aderarea la Uniunea Europeană, țara s-a schimbat, iar PSD, cu structurile sale greoaie, supradimensionate, nu s-a putut adapta. România nu mai este țara profund rurală sau semiurbană, dependentă de coșul de fum al fabricii.

Sectorul terțiar, mai sofisticat,  a ajuns să asigure jumătate din produsul intern brut (PIB). În spații tot mai extinse din jurul marilor orașe, zona rurală a devenit, de fapt, o prelungire a urbanului, prin noile proiecte imobiliare. În 1992, Ilfov era cel mai slab populat județ din România, în afară de Tulcea, preciza sociologul. Acum este pe locul 14. În același timp, zonele sărace din sudul țării, fiefuri tradiționale ale PSD, s-au depopulat, pe cale naturală sau prin migrație, în urbanul mare sau în străinătate. Pur și simplu, baza tradițională a PSD s-a erodat, iar partidul nu a avut puterea să-și schimbe discursul.

De adăugat aici pierderea masivă înregistrată de PSD în Moldova, altă regiune pe care, în mod tradițional, o domina. Una dintre cauzele principale, pe lângă migrația masivă în străinătate și schimbarea de mentalități – și în strânsă legătură cu aceasta – o constituie eșecul autostrăzii.

PSD nu a înțeles impactul lipsei infrastructurii, mai ales în condițiile dezvoltării impetuoase a capitalei istorice, Iași. Prestigiul intelectualității ieșene, umaniste și tehnice, grupate în jurul sloganului „Vrem autostradă!”, a fost devastator pentru PSD. Iar guvernul, girat de acest partid, nu a reușit să ofere altceva decât un cețos proiect de parteneriat public-privat. PSD a lăsat impresia că se pune de-a curmezișul intereselor de dezvoltare a regiunii.

Partidul nu a reușit să răspundă coerent și din cauza problemelor interne. Pe de o parte, calitatea „activului” și a bazei de selecție a cadrelor a tot scăzut, dovadă fiind felul în care s-au prezentat ultimele guverne, mai cu seamă cel condus de Viorica Dăncilă. Pur și simplu, PSD nu a mai găsit resursele intelectuale necesare pentru a înțelege noile provocări și a le da răspunsul.

Apoi, partidului i-a lipsit coerența internă – cum să răspundă, de pe ce poziții? De pe cele ale social-democrației moderne, cu accente liberale, de pe pozițiile social-conservatoare ale baronimii locale sau de pe cele ale aripii naționalist-eurosceptice, tot mai vizibile sub conducerea lui Liviu Dragnea?

Privind către toate acestea, s-ar putea spune că, dacă victoria clară din 2016 a fost una conjuncturală – prezența slabă la vot, răspunsul politic incoerent al lui Dacian Cioloș -, criza de acum a PSD este una structurală.

Poate fi ea depășită? Felul în care România arată acum lasă loc cu greu unui partid „alfa”, de tip PSD. Probabil că anii din urmă, cu criza internă, au marcat acest lucru: sfârșitul PSD ca partid „alfa”, fie el și în opoziție față de diferite alianțe. PSD are însă ce să salveze: poziție de partid important, „unul din cele trei” , alături de PNL, în realitate, mai mult conservator decât liberal și un USR, care își caută drumul, foarte probabil în jurul centrismului macronist.

Poate rămâne PSD un partid al „bugetarilor”, al pensionarilor și, în genere, al celor dependenți de sprijinul statului? Aceasta a fost abordarea de tip baron local, dar baza, inevitabil, se îngustează. Creșterile salariale din sectorul public ar putea transforma PSD mai degrabă în victima propriului succes. Mai bine plătiți, bugetarii pot acționa astfel în direcția menținerii independenței și își vor adapta mentalitățile mai curând la cele ale claselor mijlocii.

Un partid social-democrat modern, cu accente liberale? Ideea pare a avea tot mai puțină tracțiune în PSD. Și apoi, în Ungaria sau Polonia, astfel de partide au devenit nesemnificative. Pericolul există.

Ar rămâne filonul naționalist-eurosceptic. România s-a transformat fundamental de la aderarea la Uniunea Europeană, dar nu toți au fost câștigători. Pensionari, oameni din medii marginalizate, cu calificări slabe, salariați cu venituri mici și perspective puține, adepți ai teoriilor conspiraționiste sau pur și simplu naționaliști ireductibili, toți aceștia pot constitui o bază interesantă.

A fost exact discursul adoptat de partid în epoca Liviu Dragnea și pus în aplicare de Executiv prin Ordonanța 114 și alte decizii. PSD poate rămâne un jucător redutabil printr-o opoziție combativă, invocând „dictatele de la Bruxelles”, transformarea țării în „colonie”, manevrele oculte ale lui Soros sau ale capitalului străin.

Pare, deocamdată, varianta cea mai la îndemână pentru acest partid. ■

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele