Deoarece a amânat drenarea mizeriei din instituțiile statului, clasa politică din România a transformat țara într-un pacient cu dinți compromiși, pe care puroiul îi macină rând pe rând. Perspectiva? O țară cu proteză totală, care molfăie și sâsâie, care mușcă cu dinți falși, dar care nu poate asigura copiilor care s-au născut din părinți optimiști un viitor demn. Ei sunt condamnați la băltire, la o târâire prin destin, abonați la compromis și, mai ales, cu căciula scoasă în fața liderilor politici.
România este ținută prizonieră în trecut. Scopul mutației genetice spre mediocritate, începută după al Doilea Război Mondial, este acela de a avea un popor compus din indivizi decăzuți moral, conștienți că aleg să zacă. Cu lehamitea ca modus vivendi, din această parodontoză socială se poate ieși după ce traversezi infernul. Renașterea e posibilă, dar costă. Însă dacă nu o dorim, ne va costa totul. Apartenența la Uniunea Europeană ne asigură premisele de a ne agăța de lumină, însă împotriva acestui statut luptă forțe puternice și nu toate se află în România.
Când au intrat în Uniunea Europeană, românii onești nu aveau de ce să bănuiască faptul că liderii politici vor transforma o oportunitate de bunăstare generală într-un hold-up. Dar ei, politicienii abonați la banii publici, bogați deja ca niște faraoni, știau că odată ajunși în UE, nu-i va mai putea da nimeni afară. Și ce-au făcut? Au construit instituțiile ordonatoare de credit din bani europeni după regulile pământului pârjolit deja: mimare de transparență, probabil și contabilitate dublă, flux de informații cu circuit închis, pile angajate pe salarii de minimum 1.500 de euro, care trec pe la serviciu o dată pe lună să-și ia leafa europeană, o birocrație căreia, pentru a-i face față, trebuie să ai stomac de struț sau carnet de partid.
Dacă ar pune cineva camere video pe șest la sediile firmelor politice sau ale ong-urilor politice, adică arondate primăriilor sau consiliilor județene, ar descoperi că banii europeni sunt dulci, dar foarte puțini au finalitate pentru progresul comunităților. Și asta deoarece au fost considerați un mijloc de îmbogățire, o sursă de venit, nu un ingredient pentru binele general. Treptat, organismele care veghează asupra utilizării acestor bani s-au prins că ceva nu e în regulă, dar crima politică românească e perfectă. Toți au amnezie.
Și ce să vezi? Dacă sapi mai adânc, descoperi că pe traseul decontării cheltuielilor se află interpuși politici pe care nu ai cum să-i dai jos. Sunt blindați de legi, de proceduri, de organigrame, de Parlamentul României. Și nimeni nu rupe lanțul. Ar rămâne fără sursa de venit.
Protecția este înaltă, ajunge până la vârful guvernului și în birourile șefilor de partid. Iar dacă amenință cineva acest statut privilegiat de căpușă de lux, se activează un batalion de zgomote care lansează teme publice menite să acopere o eventuală revoltă generală. În mod halucinant, cei care mențin acest sistem știu că va veni momentul plății, dar nu le pasă. Pentru a rupe lanțul complicităților, organismele europene au nevoie de colaborarea justiției interne. Iar aici, cum bine știm, se operează cu plombe provizorii, adică oameni dispuși să-și conserve statutul pupând inelul politic. Puțini, tot mai puțini sunt cei care au curajul să denunțe ticăloșiile, iar dacă o fac, se aleg cu dosare din partea secției SS, care investighează presupuse delicte săvârșite de magistrați. Iar magistrații au și ei familii, copii, părinți bolnavi.
Colac peste pupăză, semnalele care vin de la Bruxelles sunt tratate cu un flit și mai mare. Este propus pentru a fi comisar european un om care a beneficiat de scutul parlamentar într-o anchetă penală a DNA și care are o lipsă de performanță rușinoasă în privința atragerii de bani europeni. Ca totul să fie complet, în fruntea Senatului a fost uns un om care a servit cu aplomb regimul comunist devastator pentru România. Pe românește, PSD tocmai a transmis la Bruxelles, printre dinți, „catch me if you can”.
Se poate termina totul cu un vot, pe urmă altul, și tot așa. Dar câtă vreme închidem ochii, câtă vreme ne muiem atunci când o rudă ne cere să angajăm un nepot promițător – exemple mărunte, dar relevante –, înseamnă că suntem complici. Schimbarea României începe prin a nu încălca noi înșine regulile pe care le criticăm la alții. Nu putem ridica piatra doar atunci când nu suntem noi implicați. Și știți de ce? Românii nu sunt proști. Ei pot fi prostiți o dată, de două ori, deoarece inima bună îi transformă în copii naivi. Dar nu ține la nesfârșit. Și oricât și-ar spune unii că n-o să-i ajungă ghinionul tocmai pe ei, dacă vor subestima capacitatea destinului de a detecta, fie și cu întârziere, falsul, vor fi trântiți din șa.
De la vlădică la opincă, avem o singură foaie de parcurs: România tuturor. Pentru a redescoperi cum era ea, cum arătau rădăcinile stejarului, să ne amintim de casa părintească! Adică, locul minunat în care învățam abecedarul caracterului. Cine profită de orice ocazie de a se cățăra nu e neapărat inteligent și moral, ci doar ambițios. Sau frustrat. Sau n-are rădăcini. Iar de paraziți suntem sătui. Însă cei ideologici sunt periculoși și ne mențin în închisoare. O închisoare în care proștii, ticăloșii, leneșii, hoții și țicniții fac reguli. O țară anormală, fără anticorpi. Gândiți-vă un minut la asta! ■