Pulsul încetinit al New Yorkului

135
10 minute de lectură
Foto: Radu Polizu/FlyingMonk.com

Pentru new-yorkezi, viața se desfășoară pe stradă. Apartamentele claustrante par că te îmboldesc să pleci din ele. Oriunde, dar nu în casă. Mai degrabă în Central sau Prospect Park unde de weekend pare că toți cei din oraș au ieșit în gradina care, chiar dacă nu este în spatele casei, face parte din curtea socială a orașului. Dacă nu-i găsești acolo făcând yoga sau călărind cai sau biciclete, sau jucând baseball ori tenis, atunci sunt cu siguranță într-un restaurant, un bar sau la o cafenea, cu laptopul sau iPhone-ul în față, vorbind cu altcineva decât cei cu care stau la masă. Restaurantele sunt pline de ai impresia că totul este gratis, iar dacă nu ți-ai făcut o rezervare, așteptarea poate fi de peste o oră sau chiar mai mult, dacă ai noroc să te mai primească până la închidere. De parcă acolo ar fi singurul loc unde s-ar aduce ceva de mâncare.

Sălile de teatru sunt pline, biletele la operă se vând aproape toate din toamnă, sălile de concert sunt neîncăpătoare, musical-urile sunt vândute cu anii înainte, muzeele sunt și ele ticsite și fiecare galerie de artă are ceva agățat pe perete, mai mult sau mai puțin inspirat, eventual în stilul bananei prinsă cu bandă adezivă. Și toți newyorkezii migrează de la unul la altul, într-o mișcare browniană obsedantă, o disperare că dacă nu s-ar duce ar putea pierde ceva din ritmul trepidant și neîntrerupt al orașului. Și chiar dacă au energia să meargă în fiecare seară undeva oferta ar apărea ca fiind oricum fără de sfârșit și mereu ar fi ceva nou de explorat.

Și toate astea au fost forțate să se schimbe peste noapte via Wuhan, de care până mai ieri nici nu știau în ce țară este.

Mă gândeam zilele astea, când lumea s-a refugiat prin case, cum o să se aclimatizeze la noua situație locuitorii acestei metropole. Cum ar arăta orașul într-o pandemie venită pe nepusă masă?

De vreo două săptămâni, au început să apară câteva semne că lucrurile s-ar putea să se înrăutățească. Se zvonea că erau rafturi goale în magazine, dar nu se vedea asta nicăieri.

Dar, dintr-o dată, nu s-au mai găsit dezinfectanți. Te duceai și întrebai pe ce rând îi găsești și ți se răspundea în cel mai natural mod că nu au de niciun fel. Decât cei pentru WC-uri. Buni și ăia… Purell, Lysol, Spirt… Nimic. Îmi aduceam aminte de cum intram în Alimentara în timpul comunismului și întrebam dacă aveau pui, în ciuda faptului că era evident că singura entitate biologică în tot magazinul era doar vânzătoarea.

Altminteri, niciun indiciu care să dea impresia că s-ar fi schimbat ceva; supermarketurile erau ticsite, restaurantele erau pline la prânz cu cei care-și puteau rupe o jumătate de oră de la calculator ca să vină să-și ia „lunch-ul” pe genunchi și cu mesele pline de la orele cinei.

Turiștii împânzeau străzile agățați de sacoșele firmelor de pe Fifth Avenue cărând câte patru-cinci într-o mână, de parcă ziceai că le-au primit cadou, orașul conversa în toate limbile pământului, printre care se putea auzi din când în când, timid, ceva engleză, mesagerii pe bicicletă mergeau cu aceeași viteză letală traversând pe roșu într-un dans malefic printre mașini blocate în traficul care se deplasa ca melcul. Un trafic împiedicat care îi îmbie pe toți localnicii să traverseze pe unde vor, printre sau chiar peste mașini, știind că oricum nimic nu se mișcă și dacă se mișcă ei sunt mai rapizi decât mașinile. Este o relație simbiotică om-mașină combinată cu compulsivitatea newyorkezilor de a folosi orice minut din viață. În Manhattan, când vezi oamenii așteptând la stop, știi că sunt turiști.

Nimic nu părea că va schimba pulsul unui oraș care mima că nu doarme niciodată, o observație pe care am auzit-o prima dată rostită de o londoneză care se mutase într-un apartament de pe unul dintre lungile bulevarde și care nu putuse să doarmă primele nopți așteptând ca traficul să se oprească.

Într-o după-amiază, acum vreo săptămână, am ieșit dintr-o clădire de lângă Grand Central Station dintr-un loc unde mergeam frecvent. Mi s-a părut ceva ca fiind neobișnuit. Nu mi-am dat seama decât atunci când am dat să trec strada, prin mijloc ca un localnic adevărat, și am realizat că asta nu putusem să fac niciodată acolo. Traficul de la intersecția lui Lexington cu Strada 42 era mereu un șuvoi care se oprea doar când se punea stopul. Acum bulevardul era gol și nu se vedea nicio mașină pe o distanță de câteva blocuri. Am stat la 5:30 după-amiaza în mijlocul străzii să imortalizez insolitul eveniment și, pentru un moment, orașul părea liniștit și împăcat cu el însuși.

Între timp, isteria care cuprinsese lumea se insera în viața orașului. Cifrele din știrile internaționale erau sumbre, oamenii mureau și infectarea creștea vertiginos, întregi provincii și chiar țări erau obligate să se izoleze, frica pusese stăpânire pe glob, spitalele orașului nu aveau kituri de testare care erau făcute în China, numai Administrația de la Washington era optimistă, anunțând cu nonșalanță că este doar o răceală care va trece. Când nu te pricepi la nimic, ai impresia că le știi pe toate și cu cât știi mai puțin, cu atât ești mai sigur pe tine.

Încet, încet, orașul a început să-și pună problema că s-ar putea ca virusul să treacă oceanul și să aterizeze chiar pe coastă și toți au început să contempleze ideea de a lucra „online”. Discuțiile din jurul mașinilor de cafea s-au transformat peste noapte în planuri B ale companiilor a căror implementare se cerea făcută cât se poate de repede. Pentru că în New York orice idee apărută peste noapte trebuia implementată… ieri. Companiile de televiziune care sunt clienții companiei mele de consultanță nu avuseseră nevoie de așa ceva niciodată. Nimeni în producția de reclame sau seriale de televiziune nu lucrează de acasă. Toți vin la birourile din Manhattan sau Brooklyn unde îi așteaptă dimineața „bagel-uri” calde urmate de o zi lungă de modelare, efecte speciale sau editare, îmbiați și ajutați apoi să stea treji de conturile generoase ale companiilor de la „Starbucks” sau „Seamless”, o aplicație care-ți livrează orice mâncare la birou la orice oră.

Foto: Radu Polizu/FlyingMonk.com

Într-o sâmbătă, la mijlocul lui martie am plecat dimineața că să lucrăm la unul dintre proiectele de migrație „online” și m-am trezit că eram aproape singur și stingher pe platforma de metrou. Pe partea opusă mai erau câțiva adormiți uitați de virus care așteptau un alt tren. M-am gândit că poate era prea devreme și cum lucrurile au luat mult să fie rezolvate, am uitat de virus și de anxietatea orașului. Doar seara m-am trezit pe Fifth Avenue în beznă însoțit doar de vreo două cupluri răzlețe care-și plimbau niște căței minusculi. Totul părea închis, niciun bar sau magazin nu era deschis. La „Eataly” în Flatiron District erau câțiva mușterii uitați, gata și ei să fie dați afară în ploaia virusată a orașului. Dar șocul cel mare l-am avut în Penn Station, pe care am găsit-o goală. Sâmbătă seara, gara este plină de băieți și fete care vin din Long Island sau New Jersey gata să meargă la orice fel de party, club sau bar, unde vor sta până spre ziuă. Toți, îmbrăcați cu tot felul de haine la modă, cu mai mult sau mai puțin gust, poate puțin deja alcoolizați pentru încălzire, dar cu o poftă de viață explozivă. Stau de vorbă în grupuri mari și ocupă toată gara, care oricum mustește de agitația celorlalți pasageri care-și așteaptă trenurile urbane sau suburbane. Acum toată viața gării dispăruse și locul era gol, ca și trenurile care plecau înspre locurile din care tinerii renunțaseră să mai plece.

Unde era toată lumea? Stătea acasă? Se uita la Netflix?

A doua zi, într-o zi superbă însorită de primăvară, i-am descoperit pe toți la Jones Beach, o plajă lungă și frumoasă din Long Island care are o promenadă de vreo 3 mile lungime ticsită de lume. „Social distancing” era încercat mai mult mental pe promenadă, dar plaja aurie îți oferea spații nelimitate de contemplare. Toată lumea se plimba și vorbea evident despre virusul care nu o lăsa să mai meargă nicăieri: bilete de avion anulate, excursii anulate, rezervări pierdute, proiecte oprite, copii care trebuiau aduși acasă de la colegii etc. Dar nimeni nu părea panicat, ci mai degrabă bucuros că poate vor avea timp și pentru ei, nu numai pentru serviciu, obsesia națională a Americii. Supermarketul din apropiere pe care l-am vizitat la plecare a consemnat însă adevărul ascuns al euforiei zilei însorite. A trebuit să trăiesc mai mult de 30 de ani în „the land of plenty” ca să ajung să pot vedea rafturi goale. Laptele, ouăle și brânza erau la categoria „NU MAI E” și lipsea doar vânzătoarea în halat alb de la Alimentara care să-mi spună că „nu mai e” pui. Și încă nu începuse criza. ■

[adrotate group="1"]

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele