

România s-a trezit la început de 2020 dublu virusată. După versiunea la figurat în plan economic, cu depășirea semnificativă a deficitului bugetar și expandarea minusului din schimburile externe, a venit, precum un un-doi din box, versiunea ad litteram a coronavirusului, cu forța de impact a oricărui produs Made in China.
Dincolo de problemele medicale imense, capacitatea de producție națională se va confrunta acum cu găsirea de soluții pentru menținerea creșterii economice cât mai aproape de obiectivul propus. În contextul în care zona euro a intrat în teritoriul negativ, iar SUA a dus spre zero rata dobânzii de politică monetară, se dovedește acum că păstrarea acestui indicator-cheie la un nivel aparent ridicat (contestat din acest motiv) la noi a mai lăsat ceva spațiu de manevră.
Totuși, ceea ce va conta mai mult acum ca punct de plecare în confruntarea cu o realitate dură este ritmul exagerat de creștere a veniturilor din ultimii ani (în principal salarii din sectorul bugetar și pensii), alimentat de o tactică electorală „preventivă”: să nu mai rămână nimic de dat, dacă se schimbă ecuația puterii, nou-veniții să se erodeze rapid prin măsuri nepopulare.
Cuvântul de ordine ar fi fost acum relaxarea fiscală, de la amânări în plata taxelor și datoriilor, până la stimularea întreprinderilor prin linii de credit cu dobânzi zero. Or, noi eram deja într-o poziție financiară dificilă, cu deficit bugetar inflamat anul trecut la 4,6% din PIB. Așteptați de Comisia Europeană să venim cu un program de ajustări de cheltuieli care să ne readucă în limita de trei procente până în 2022.
Se va spune că s-a dat drumul la deficite peste această limită. În speranța că „zgomotul de fond” al coronavirusului va ecrana propriile isprăvi din gestiunea economică. Dar am face mai bine să nu contăm pe asta, când se vor număra oalele sparte după liniștirea apelor pe plan mondial.
Orientativ, dacă se face media între măsurile preliminare de circa 25 de miliarde de euro anunțate de Italia (circa 1,5% din PIB) și miliardul scos din buzunare de Slovenia (circa 2% din PIB), când facem ajustarea cu mărimea PIB, rezultă că România ar trebui deja să facă rost și să vină din start cu măsuri care costă undeva la vreo trei milioane de euro. Bani care se vor adăuga, în cel mai optimist caz, la cheltuielile prevăzute de execuția bugetară pe anul în curs.
Desigur, deoarece, așa cum se spune în handbal, „cel mai periculos este omul cu mingea”, ne vom concentra pentru moment pe limitarea consecințelor epidemiei. Dar când va veni nota de plată, va conta foarte mult în ce măsură am fost în stare, nu să adăugăm priorități, ci să restructurăm prioritățile.
Au fost antamate, prin vot legal, dar la modul iresponsabil pe termen mediu, creșteri de salarii până în 2022 și de pensii (40% peste șase luni, plus alte majorări puternice peste încă un an prin schimbarea modului de calcul), peste capacitatea evidentă de creștere a economiei. Altminteri robustă, dar etern sub pretențiile majorărilor de venituri și în scădere sistematică pe ultimele opt luni în sectorul industrial. De aceea, pe sistemul patentat „iarna nu-i ca vara”, se impune adaptarea la context, cu amânarea oricăror fantezii cu iz electoral.
Pentru referință și luare-aminte, într-un moment în care suntem cu mintea în altă parte, reamintim că mai avem de achitat până în 2023 încă 1,14 miliarde de euro către Banca Mondială. Sumă provenită din împrumutul luat în timpul crizei din 2009, pentru stabilizare economică. Bani de care se pare că am uitat de mult și care vor greva asupra cheltuielilor de peste doi-trei ani.
Așa încât, am face bine să luăm aminte la avertismentele de depășire cu datoria publică a cotelor de 60% din PIB în 2025 și 90% în 2030, emise de raportul Comisia Europene, ÎNAINTE de apariția efectelor coronavirusului. Altminteri, vă lăsăm în voia proiecțiilor economice cu ce se va întâmpla dacă vom adăuga, „no matter what”, la virusul venit din Asia și virusul autohton. ■