Realmente, poți să-i păcălești tot timpul pe unii oameni

Acest articol e plin de minciuni

96
13 minute de lectură

Pentru lipsa de onestitate, politicienii plătesc un preț surprinzător de mic.

Foto: Agerpres / EPA

ÎN 2001, JONATHAN HAIDT, un psiholog de la Universitatea din New York, a publicat o lucrare în Psychological Review, cu încântătorul titlu „Câinele emotiv și coada sa rațională”. El susținea că, atunci când iau decizii morale, oamenii sunt influențați de emoții sau de ceea ce s-ar putea numi intuiție. Ei pot gândi că sunt pe cale să cântărească dovezile, dar, de fapt, deciziile lor sunt luate într-o clipită. Motivele pe care le dau ulterior nu fac decât să reflecte aceste emoții, ca un câine care dă din coadă.

Alții au adoptat poziții similare. „Rațiunea este și ar trebui să fie numai sclava patimilor”, scria, în 1739, filosoful iluminist scoțian David Hume. Dar lecțiile eseului lui Haidt sunt cu atât mai elocvente într-un moment în care minciuna a ajuns să definească viața politică mai mult decât de obicei.

Dictaturile au fost mereu construite pe minciuni precum: Kim Jong Un este un semizeu sau că în Piața Tienanmen nu s-a întâmplat mare lucru, în 4 iunie 1989. Uniunea Sovietică și-a denumit principalul ziar Pravda („Adevărul”). Era, desigur, o minciună.

În democrații, politicienii au mutilat mereu adevărul, negând legăturile amoroase și punând batista pe țambal pe efectele negative ale politicilor lor. Ce apare nou este gradul în care alegătorii sunt gata să susțină lideri care par să se bălăcească în falsitatea lor.

Foto: Agerpres / EPA

Falși lideri ai lumii libere

Primul gest notabil referitor la Boris Johnson a fost concedierea lui de la un ziar pentru că a inventat un citat. El este totuși prim-ministrul Marii Britanii. India a spus că a doborât un avion de luptă F-16 pakistanez peste Kașmir, în februarie. Concurând în alegeri, prim-ministrul Indiei, Narendra Modi, a spus că țara sa i-a dat o lecție Pakistanului. O inspecție ulterioară a flotei de avioane pakistaneze, efectuată de oficiali americani, a arătat că nu lipsește niciunul (India și-a menținut poziția).

În ceea ce-l privește pe președintele Donald Trump, website-uri întregi sunt dedicate lipsei sale de veridicitate. Pe unul dintre acestea, Glenn Kessler, de la Washington Post, verifică dacă declarațiile prezidențiale sunt conforme cu faptele și dă note: trei Pinocchio pentru „erori faptice semnificative” și patru  ̶  pentru „minciunile gogonate” (în această categorie intră declarațiile lui Trump despre Ucraina și Hunter Biden). În timpul mandatului său, până la 9 octombrie, președintele făcuse 13 435 de declarații false sau care pot induce în eroare. În loc să atace problema a ce este adevărat și ce este fals, Twitter a declarat, în 30 octombrie, că va interzice publicitatea politică (Facebook a refuzat, până acum, să facă asta).

Totuși, în privința sprijinului electoral, duplicitatea lor pare să îi coste puțin, presupunând că i-ar costa ceva. Sondaje, efectuate de institutul de sondaje YouGov, pun Partidul Conservator al lui Johnson la conducere în alegerile care vor avea loc în decembrie. Proporția de aprobare a performanței în funcție a lui Trump, de 43%, este scăzută, dar doar cu un punct sub cota de la începutul mandatului său. Nimeni nu consideră că e de la sine înțeles că va pierde alegerile prezidențiale de la anul.

De ce nu face minciuna ravagii mai mari? O posibilitate este că a minți pe o scară trumpiană este ceva atât de neobișnuit, atât de frecvent, de nerușinat și de ușor de falsificat, încât oamenii nu știu cum să reacționeze. La teste, între două treimi și trei sferturi dintre oameni spun că nu mint niciodată; majoritatea celorlalți spun că mint mai puțin de cinci ori pe zi. Cineva care merge atât de departe e greu de înțeles, dincolo de înșelătoria normală, ocazională.

O altă explicație este că oamenii au încredere în liderii pe care i-au votat, indiferent de ce spun oamenii aceia. Un studiu recent, efectuat de doi cercetători de la Universitatea Brigham Young, Michael Barber și Jeremy Pope, a examinat dacă alegătorii sunt loiali față de un lider individual sau dacă ei sprijină lideri care reprezintă politicile și ideile pe care le îmbrățișează ei înșiși. Dat fiind faptul că Trump a abandonat atât de multe politici republicane tradiționale, cum ar fi sprijinul pentru comerțul liber și suspiciunea față de Rusia, cercetătorii au conchis că este ceva personal: cei care se mai numesc încă republicani îl sprijină pe Trump, deoarece este cine este, nu pentru ceea ce reprezintă el. Și dacă loialitatea personală este mai importantă decât ideologia, atunci alegătorii îl pot sprijini pe un politician, chiar dacă nu spune adevărul.

Într-adevăr, suporterii lui Trump ar putea chiar să se delecteze cu minciunile sale. Dacă crezi că toți politicienii sunt mincinoși, cei care sunt revoltați de înșelăciunile lui Trump sunt ipocriți. Furia oponenților săi și a membrilor presei, cum este Kessler, la adresa minciunilor sale este luată mai ales ca dovadă a faptului că el dă cu tifla la establishment-ul putred.

Dar, chiar și în viața de zi cu zi, lipsită de presiunile specifice vieții politice, oamenilor le vine greu să îi detecteze pe mincinoși. Tim Levine, de la Universitatea din Alabama, Birmingham, a petrecut decenii făcând teste care le permit participanților (aparent neobservați) să trișeze. Apoi, el îi întreabă, pe camera de filmat, dacă au jucat corect. Le cere altora să se uite la înregistrări și să decidă cine este onest că a trișat și cine acoperă asta. În 300 de astfel de teste, oamenii au greșit aproape jumătate din timp, ceea ce nu este mai bine decât rezultatul aleatoriu al aruncării unei monede în aer. Puțini oameni pot detecta un mincinos. Chiar și cei a căror muncă este de a conduce anchete pentru a descoperi adevăruri ascunse, cum sunt ofițerii de poliție sau agenții de spionaj, nu se descurcă mai bine decât oamenii obișnuiți.

Evoluția poate să explice credulitatea. Într-o carte în curs de apariție, „Duped” (Păcăliți), Levine susține că presiunile evoluționiste i-au adaptat pe oameni să considere că ceilalți spun adevărul. Cea mai mare parte a comunicării făcute de majoritatea oamenilor este adevărată în majoritatea timpului, așa că prezumția de onestitate este, îndeobște, justificată și este necesară pentru a păstra eficiența comunicării. Dacă ați verifica tot ce vi se spune de la primele principii, ar deveni imposibil de vorbit. Ființele omenești sunt condiționate să presupună că ceea ce aud este adevărat – și, de aceea, spune Levine, „condiționate să fie păcălite.”

Instinctul acesta este atât de puternic, încât oamenii își suspendă facultățile critice când primesc ordine de la un superior. Acest lucru a fost subliniat într-unul dintre cele mai faimoase experimente din psihologie, testul „obedienței față de autoritate”, efectuat de Stanley Milgram, în 1961. Subiecții au fost (fals) informați că iau parte la un test în care li se cere să administreze șocuri electrice unui alt participant (care era un actor). Pe măsură ce se desfășura testul, ei erau gata să administreze șocuri atât de mari, încât impactul ar fi fost fatal dacă ar fi fost reale. Interpretarea normală este că oamenii sunt gata să se comporte în mod inadmisibil, dacă își pot spune lor înșiși că nu făceau altceva decât să „urmeze ordine”. Levine relevă însă o altă posibilitate: poate că ei au avut dubii că experimentul este real, dar nu suficiente pentru a trece peste ceea ce el numește „adevăr ca opțiune pre-setată”.

Știrile false pot să exacerbeze naivitatea inerentă a oamenilor. Un studiu publicat anul trecut, în revista Science, conchidea că „falsitatea se difuzează semnificativ mai departe, mai repede, mai profund și mai larg decât adevărul” și că acest efect este puternic mai ales în ceea ce privește știrile false din politică. Știrile false (fake news) le oferă alegătorilor un amalgam de fapte și minciuni, din care să aleagă ce vor ei.

În politică, aceste explicații nu pot reprezenta însă întreaga poveste. În miezul paradoxului politicianului mincinos stă un fapt inconfortabil: alegătorii par să îi sprijine pe mincinoși mai mult decât îi cred. Rata de aprobare a lui Trump este cu 11 puncte mai sus decât proporția de oameni care au încredere că el spune adevărul. O treime dintre alegătorii britanici îl consideră acceptabil pe Johnson, dar doar o cincime cred că este onest. Alegătorii au încredere în liderii lor, chiar dacă nu îi cred. De ce?

Răspunsul pornește de la întâietatea luării intuitive de decizii. În 2004, Drew Westen, de la Universitatea Emory, din Atlanta, i-a examinat pe partizanii republicani și democrați cu un scanner de IRM și a găsit că minciunile sau ipocrizia arătate în partea cealaltă luminau zone ale creierului asociate cu bonificațiile; minciunile din partea proprie luminau zone asociate cu neplăcerea și emoțiile negative. Părțile din creier asociate cu rațiunea nu au dat nicio reacție, de niciun fel, pe tot parcursul experimentului. Dacă judecățile alegătorilor se bazează pe emoții și intuiție, faptele și realitatea sunt, probabil, secundare.

Cea mai importantă consecință a dominației intuiției este puterea de pătrundere a înclinației spre confirmare – tendința de a căuta și de a interpreta informațiile care îți confirmă ceea ce crezi deja. Aceasta este o trăsătură a gândirii, nu un microb. Puține ilustrații sunt mai bune decât obiceiurile americane de strângere a informațiilor. Pentru a supra-simplifica, democrații citesc New York Times; republicanii se uită la Fox News. Un sondaj Pew, din 2018, arată că 82% dintre democrați consideră că presa îndeplinește un rol util de „watchdog” (câine de pază), împiedicându-i pe politicieni să facă ceea ce nu ar trebui să facă. Doar 38% dintre republicani au fost de acord. Prin contrast, cu cinci ani înainte, când Barack Obama era președinte, cifrele erau de 67% și, respectiv, 69%.

O nouă versiune a înclinației spre confirmare este „cogniția de protejare a identității”, consideră Dan Kahan, de la Facultatea de Drept Yale. Conform acesteia, oamenii procesează informațiile într-un mod care le protejează imaginea de sine și imaginea pe care cred că alții o au despre ei. De pildă, cei care trăiesc înconjurați de sceptici privind schimbările climatice evită să spună orice care ar putea sugera că omenirea modifică clima, pur și simplu pentru a evita să fie excluși. Un sceptic în privința schimbărilor climatice, înconjurat de membri ai Extinction Rebellion, ar putea să facă același lucru în sens contrar. Pe măsură ce oamenii se radicalizează, crește numărul problemelor considerate ca markere ale tipului propriu de persoană: în Marea Britanie, apartenența țării la Uniunea Europeană; în America, armele de foc, comerțul, chiar și fotbalul american, toate dau naștere la acceptarea subiectivismului.

Foto: Agerpres / EPA

Puterea înșelăciunii

Thomas Gilovich, de la Cornell, arată modul în care interacționează fake news, subiectivismul cognitiv și presupunerea că oamenii spun adevărul, pentru a face să fie mai ușor de crezut minciunile. El susține că dacă vrei să crezi ceva (adică o minciună care sprijină ideile tale preconcepute), te întrebi: „Pot să cred asta?”. Un singur studiu sau comentariu online este, de obicei, suficient pentru a-ți da voie să menții această credință, chiar dacă este falsă. Însă dacă nu vrei să crezi ceva (pentru că îți contrazice opiniile consacrate), te vei întreba, mai degrabă: „Trebuie să cred asta?”. Atunci, o afirmație aparent convingătoare, de cealaltă parte, te va satisface. Asta poate să explice de ce atât de mulți sceptici ai schimbărilor climatice reușesc să se agațe de credința lor, în pofida unor dovezi copleșitoare în sens contrar. Activiștii subliniază că 99% dintre oamenii de știință cred că Pământul se încălzește din cauza acțiunii oamenilor. Oamenii care se îndoiesc de schimbările climatice îi ascultă însă pe restul de 1%.

Ați putea să vă așteptați (sau să sperați) că oamenii rezonabili ar fi mai înclinați spre forța dovezilor bazate pe fapte decât majoritatea. Din nefericire, nu este așa. Potrivit lui David Perkins, de la Universitatea Harvard, cu cât sunt mai inteligenți oamenii, cu atât vor putea să invoce mai repede justificări post hoc pentru argumente care le susțin propria tabără. Cei inteligenți vor ignora, probabil, la fel de des ca oricine altcineva faptele care îi susțin pe dușmanii lor. Se spune că John Maynard Keynes, un economist britanic (faimos pentru inteligența sa), ar fi întrebat pe cineva: „Când faptele se schimbă, eu îmi schimb părerea. Ce faceți dumneavoastră, domnule?”. Dacă ar fi fost onești, majoritatea i-ar fi răspuns: „Mă țin tare pe poziție”. ■


Acest articol a apărut în secțiunea Internațional din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Acest articol este plin de minciuni”

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele