România a ajuns la un punct de răscruce în evoluția economică. Avansul robust al PIB a fost obținut cu prețul unor dezechilibre economice tot mai accentuate. Criteriile de stabilitate pentru aderarea la Zona Euro, îndeplinite integral în 2015 simultan cu obiectivul de stabilitate financiară pe termen mediu MTO, au fost anulate aproape în totalitate, doar ponderea datoriei publice în PIB rămânând ( deocamdată) în limitele impuse.

Mai mult, pe fondul unui deficit bugetar deja urcat anul trecut la 4,6% din PIB potrivit datelor operative oficiale, a fost reiterată majorarea puternică a pensiilor legii votată în Parlament, cu efect important pe bugetul din acest an și devastator în 2021. Când majorarea de 40% ar urma să producă efecte de la începutul anului, succedată de o nouă indexare de 5,6% tot în luna septembrie, la care va adăuga amplificarea pensiilor cu până la alte 40% prin uniformizarea numitorului la care se împarte punctajul acumulat pe bază de contributivitate la valoarea de 25 de ani (față de până la 35 de ani în prezent).

Deficitul bugetar, la cota de avarie

În ultimii ani, România a regresat puternic în materie de deficit bugetar, atât ca valoare absolută cât și ca trend de evoluție. Iar asta în condițiile în care media UE și media Zonei Euro s-au ajustat semnificativ, astfel încât situația s-a inversat pe parcursul a doar patru ani. Astfel, anul trecut am ajuns codașii Europei în materie de echilibru bugetar.

Contraperformanță notabilă, am ieșit cu un ecart de peste 50% din plafonul de trei procente de PIB minus în finațele publice (rezervat pentru perioade de criză), în pofida unui ritm bun de creștere economică. În termeni de circulație rutieră, ne aflăm nu doar în afara vitezei legale dar și pe contrasens.

Astfel, anunțarea unui program de mai mică prosperitate (nu se poate spune austeritate, date fiind creșterile de venituri deja acordate, mult peste creșterea economică)  care să impună revenirea finanțelor publice mai aproape de posibilitățile rezultate din colectarea de impozite și taxe s-ar impune de urgență, pentru a asigura stabilizarea dezvoltării pe următorii ani și a evita îndatorarea masivă a țării pentru consum, deja prognozată de Comisia Europeană la 60% din PIB în 2025 și peste 90% în 2030.

Creșterea ponderii veniturilor bugetare în PIB – o necesitate obiectivă

Date fiind pretențiile de a crește cheltuielile pentru pensii, învățământ, sănătate etc, la niveluri europene, ne place sau nu ne place, vor fi necesare venituri bugetare semnificativ crescute. În lipsa unei colectări mai bune și înainte de a mai tot aștepta minunea de a reuși să încasăm mai aproape de nivelurile pe care ar trebui să le atingem teoretic, vom fi nevoiți, mai devreme (fără împrumuturi) sau mai târziu (cu prețul amanetării viitorului tinerelor generații) să creștem nivelul de taxare, respectiv ponderea veniturilor statului în PIB.

Inclusiv prin majorarea cotei unice de impozitare și/sau introducerea unor cote progresive, eventual cu majorarea deducerilor personale pentru a proteja categoriile cele mai defavorizate. Precum și prin majorarea impozitelor pe proprietate, printre cele mai mici din Uniunea Europeană. Taxarea ar trebui aplicată uniform pe suma veniturilor și nu separat pe pensie, pe salariu, pe venituri din chirii, dividende etc., simultan cu aceeași deducere, indiferent de statutul personal.

Cert este că nu putem rămâne să ne mișcăm cu ponderea veniturilor din taxe și contribuții sociale în jurul raportului de (nici) 28% la noi și 40%, ca medie la nivelul UE. Care ne dă un nivel de 70% încasări „europene” din care nu se pot face 100% cheltuieli „europene”. Cât despre contribuțiile sociale, acestea ar trebui să revină spre nivelurile la care au fost înainte de a fi subiect de dumping electoral. Nu de alta, dar bunurile sociale gen servicii de sănătate, învățământ nu pot fi suplinite de mai multă mâncare și băutură sau prin achiziția sporită de diverse bunuri materiale la nivel individual.

Cheltuielile, aliniate la posibilități

Ajustarea pentru echilibrarea financiară a României nu poate fi făcută brusc dar nici amânată. Principiul de bază ar fi, pe cât posibil, alinierea creșterilor de venituri în termeni nominali în spatele avansului PIB, cu pensiile și ajutoarele sociale în urma salariilor din care se dau. Simultan cu eliminarea aplicării unor deduceri ridicole în plan logic, precum cea a primilor 2.000 de lei la venitul din pensie, oricât de mare ar fi ea, sau a majorărilor nediferențiate pe categorii de venituri.

Cât despre marea provocare a aplicării unor legi deja votate, s-ar impune eșalonarea creșterilor votate pentru pensii pe paliere, de pildă până în 2022. S-ar putea acorda o treime din avansul prevăzut de legea votată aplicată în 2020 și o altă treime ar intra în vigoare în 2021. Ar fi un compromis rezonabil între gafa majoră în materie de echilibru economic votată politicianist și pacea socială. Și o sincronizare benefică pentru alimentarea cu fonduri a bugetului asigurărilor sociale cu creșterile salariale prevăzute deja pentru sectorul bugetar, tot până în 2022.

Totodată, reașezarea sistemului de pensii va trebui să prevină din timp, adică încă de pe acum, problema ieșirilor masive la pensie cu care ne vom confrunta la finele deceniului ( dată de generația „decrețeilor”). Cu alocarea a 5% din venitul salarial brut către pilonul II, conform legilor deja votate, și perspectiva de creștere spre 6% sau chiar mai mult (vezi cotele mai mari din alte țări occidentale) în anii viitori.

Desigur, trebuie să avem grijă de interesele celor circa 5,2 milioane de beneficiari de pensii din prezent, dintre care doar aproximativ 40% sunt, de fapt, persoane care au atât vârsta minimă legală cât și stagiul complet de cotizare (deși alte 60% au contribuit parțial sau deloc, din varii motive, dar au pretenții integrale, pe bază de egalitate de vot). Dar ce ne vom face peste câțiva ani cu cei 7,4 milioane de beneficiari de pensii private subțiate prin neaplicarea legii de majorare a contribuțiilor la pilonul II ?

De fapt, ceea ce ar trebui să intereseze atât persoanele care au intrat în sistemul pilonului II cât și finanțele publice pe termen lung este păstrarea puterii de cumpărare a sumelor transferate spre administrare către fondul privat, eventual ținerea contabilității în moneda de plată finală. Care ar trebui să fie prin 2030 sau 2040, la accesarea banilor după ieșirea din activitate, moneda unică europeană (tot potrivit legii, adică Acordului de aderare la UE semnat de România).

Plus deziderate care nu prea depind de noi. Sau depind ?

Am putea adăuga la soluțiile pentru redresarea și stabilizarea economiei tot felul de deziderate „de bine” precum reorientarea motoarelor de creștere dinspre consum intern spre export, absorbția fondurilor europene pentru proiecte ample de investiții în infrastructură etc. Dar nu prea apare clar în ce măsură economia din România mai este românească, pentru a dirija eficient prin măsuri administrative fluxurile la export și import pe o piață unică. Și cine mai poate sau mai vrea să-și asume riscul real de a lua măsuri mai puțin populare.

Cât despre gestiunea optimă a mixului de politici pentru scăderea inflației, reducerea presiunii pe cursul euro/leu și altele asemenea, ne-am obișnuit să atenuăm la nivelul Băncii Centrale deciziile motivate electoral. De genul celor luate sistematic, după ce ne-am văzut ieșiți cu greu din precedenta criză economică. Respectiv reduceri de taxe și impozite, aplicate simultan cu majorări de beneficii sociale, pentru a intra într-o eternă sărbătoare a unor succese prezumate, dar din ce în ce mai palide.

De fapt, plezirismul indus de politicieni nu tocmai responsabili ne-a adus în situația de a avea un stat relativ slab slab în plan financiar, cele 70% venituri din media UE vorbind de la sine, în expresia populară „de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere”. De-abia când vom vota oameni care să vină cu un program ancorat în realitate, neplăcut dar sustenabil financiar, prin care să facă bine nu să le fie bine, vom putea să ne luăm realmente destinul în mâini.

Măsurile prezentate se impun cu celeritate. Alminteri, traiectoria actuală și viteza cu care se accentuează dezechilibrele ne vor trimite „în decor” pentru mulți ani. Revenirea pe autostrada reducerii decalajelor față de țările dezvoltate va fi dificilă și îndelungată. Problema este că românii, încă din copilărie, sunt mari amatori de basme. Precum cel cu Făt-Frumos, care creștea față de alții precum pensiile. Adică într-un an cât (la) alții în șapte. Ori, după cum spunea cineva, diferența între adevăr și minciună este că minciuna trebuie să fie și este, în general, credibilă. ■