Ediția tipărită | Reportaj special
15 noiembrie 2018

CÂND INTRI în contact cu establishment-ul concurenței din lumea bogată – reglementatori, profesori universitari, avocați –, cea mai crudă comparație este cu câinii de pază financiari dinainte de crahul din 2008-2009. Ei sunt mândrii gardieni ai unui set de reguli cu logică internă, dezvoltate de-a lungul anilor, care nu par să producă rezultate bune și nu pot fi comunicate ușor cuiva din afara congregației. Majoritatea autorităților pe concurență nu vor să fie trase la răspundere pentru nivelul de concurență din economie; într-adevăr, ele merg mai departe și insistă că este imposibil de măsurat. Date fiind consecințele profunde ale unei ascensiuni a puterii corporatiste, poziția aceasta este nesustenabilă și va trebui să se schimbe.

Regimurile de reglementare de pe ambele maluri ale Atlanticului au multe în comun. În America, FTC, Comisia Federală pentru Comerț, care răspunde în fața Congresului, și Departamentul pentru Justiție (DoJ, o creație a executivului) analizează firmele și aduc cazurile în fața tribunalelor. Sarcina este împărțită, în Europa, între Comisia Europeană și reglementatorii naționali. Comisia poate să pedepsească firmele, care pot face apoi recurs la tribunale. Legile originale sunt scurte și vagi: Legea Sherman din America, din 1890, are 769 de cuvinte, iar pasajele pertinente din Tratatul de la Roma, din 1957, conțin 396 de cuvinte. În orice clipă, tribunalele interpretează aceste cuvinte de o manieră plictisitoare, dar ele au fost foarte inconsistente de-a lungul timpului.

Acest aparat spune că scopul său este bunăstarea consumatorului. Acțiunile sale se înscriu în trei categorii: pedepsirea cartelurilor, supravegherea fuziunilor și controlarea firmelor dominante care abuzează de poziția lor (Europa se ocupă uneori și de ajutoarele de stat). Infracțiunile pentru care firmele sunt amendate sunt de ordin tehnic, cum este „foreclosing” (închiderea anti-concurențială) – refuzul de a face livrări către o altă firmă – și „tying” (condiționarea) – obligarea oamenilor să cumpere anumite pachete de produse. Judecând prin prisma deciziilor privind cartelurile și cazurile de abuz de poziție dominantă, activitatea  reglementatorilor s-a redus din anii ’70 în America și a fost constantă în Europa (vezi graficul). Între ei, acești reglementatori angajează 6.000 de oameni și fac viața dulce pentru o mulțime de avocați.

Ei suferă de trei mari probleme. Prima este lipsa de curiozitate. Marile tendințe economice sunt profiturile înalte, câștigurile mari și persistente de capital, preluările de firme, platformele tehnologice, o oarecare pătrundere a sectorului tehnologic în sectoare mai vechi, declinul noilor veniți pe piață și folosirea de „moats” (șanțuri de protecție), cum ar fi patentele, pentru a se proteja de concurență. Investitorii sunt conștienți de asta de cel puțin 15 ani, iar cei mai buni au profitat imens. Lumea macroeconomiei s-a trezit în 2015, după lucrarea de referință a lui Jason Furman și Peter Orszag, despre legătura dintre companii și inegalitate, și de atunci au proliferat studiile pe această temă.

În America, DoJ și FTC au rămas, în mod rușinos, în urmă. Lor pare să le lipsească cunoștințele de bază despre economie, deși ambele organisme au șefi relativ noi, care ar putea schimba acest lucru. Organismele antitrust din Europa au o experiență mai bună. Ele au început să examineze digitalizarea cu câțiva ani în urmă. Au fost, de asemenea, stricte cu firmele de telecomunicații și companiile aeriene, două zone problematice pentru America.

A doua problemă este lipsa de claritate. Nu există nicio definiție despre ceea ce înseamnă concurență sau lipsa de concurență, alta decât cvasitautologia că orice este bun pentru consumatori. În schimb, există delicte tehnice. Multe dintre măsurile folosite pentru a le evalua par stranii. Se pune mare accent pe faptul că prețurile pot să crească. Dar consumatorii pot să sufere chiar dacă prețurile scad: costul unui apel la distanță mare scădea chiar atunci când exista monopolul asupra telecomunicațiilor, dar el s-a prăbușit după de-reglementare. Pe multe piețe moderne nu există preț. Plata se face în natură, de pildă, sub formă de date, nu cash.

Autoritățile din domeniul concurenței sunt atente cu rentabilitatea, dar aleg definiții ciudate. Ele se uită dacă prețurile depășesc costul marginal, care este ne-detectabil în lumea reală. Ele se ocupă de marjele brute, dar acestea nu sunt definite în mod statutar de reglementatorii din domeniul contabilității din America sau Europa, și sunt calculate în mod arbitrar de fiecare firmă, la discreție. Uneori, experții discută despre profiturile absolute, dar rareori despre capitalul folosit pentru a le crea. În această din urmă privință, sistemul a regresat în ultimul secol. Faptul că Standard Oil a obținut mari profituri, în raport cu baza sa de capital, a fost considerat ca fiind important în timpul procesului care a făcut valuri la începutul anilor 1900. Azi, asta ar fi considerat ceva riscant.

A treia problemă este că reglementatorii din domeniul concurenței au fost capturați. Reglementatorii financiari au fost influențați de teoriile despre eficiența piețelor financiare și de ușa batantă între sectorul public și firmele pe care le supravegheau. Asta a dus la negare privind acumularea de riscuri înainte de 2008. Reglementatorii din domeniul concurenței au o concepție vetustă despre economie și, în forurile oficiale despre cum se poate reforma politica în domeniul concurenței, avocaților care reprezintă firme private li se dă o greutate nemeritată. Personalitățile din mediul universitar sunt plătite ca martori sau sunt sponsorizate de firme, fără să facă public asta. Oficialii se rotesc între agenții și firmele de avocatură care apără marile companii, Consumatorii au rareori o voce. În America, lucrurile au alunecat atât de rău, încât un conflict material de interese nu este considerat o condiție descalificantă, sau măcar un considerent relevant, pentru cineva care trebuie să se pronunțe în privința politicii antitrust și să fie luat în serios. 

Marfă tare 

Imaginați-vă că am ignora aparatul existent și am lua totul de la zero. Primul pas ar fi să identificăm punctele fierbinți din economie unde concurența ar putea fi o problemă. Următorul pas este să traducem această analiză economică și financiară într-una legală. Este ca și cum am transforma piatra în cremene. Atât în Europa, cât și în America, există un corpus de jurisprudență care definește tipurile mărunte de comportament greșit, dar acesta se aplică vechilor industrii și trebuie adaptat la circumstanțele actuale. Procurorii au fost creativi în cei 128 de ani de la Legea Sherman, dar, recent, ei s-au străduit să acomodeze lumea modernă cu doctrinele vechilor legi. O slăbiciune particulară este raportul cu firmele care sunt deja puternice, care a devenit mai important din momentul în care explozia preluărilor de firme a fost aprobată deja.

Brațul concurențial al Comisiei Europene este un exemplu pentru ce se întâmplă când energia bine intenționată este folosită pentru a încâlci îngrijorările economice într-un cadru legal greșit. Ea s-a chinuit să găsească modalități prin care firmele de tehnologie să poată fi considerate că încalcă doctrina existentă. A examinat dacă, de la mijlocul anilor 2000, Google i-a obligat pe producători să pre-instaleze browser-ul lui (ceea ce înseamnă, tehnic, „tying” – condiționare), amendându-l cu $5 miliarde anul acesta. Anul trecut, Google a fost amendat cu $3 miliarde pentru că și-a favorizat propriul magazin online în rezultatele sale de căutare. În 2016, a găsit firma Apple vinovată de primirea de ajutoare de stat prin intermediul unor scutiri de taxe din Irlanda. Impresia este cea de abordare dispersată, cu întârzieri mari și amenzi care sunt un cost tolerabil pentru afacerile pe care le fac firmele high-tech. Această disparitate în forța de reacție a fost subliniată de preluarea de către Facebook a lui WhatsApp, în 2014. Comisia a permis asta pe baza că cele două firme nu își vor lega datele. Apoi, au făcut-o. Pe 26 septembrie, Brian Acton, un fondator al WhatsApp, a declarat pentru revista Forbes magazine că ăsta fusese planul lor tot timpul. Facebook a fost amendat cu $125 milioane – o eroare de calibraj pentru o asemenea firmă – pentru că a indus în eroare reglementatorul. Tranzacția nu va fi anulată.

Trebuie aduse la zi cadrele legale. O sursă de optimism este Germania. În 2017, la cererea Bundeskartellamt, organismul de pază în domeniul concurenței, ea a modificat legea de câteva ori, pentru a o moderniza pentru era digitală. Printre alte lucruri, aceste modificări au confirmat că o piață poate să existe chiar dacă banii nu trec dintr-o mână în alta, făcându-se plăți cu date, de pildă. Ei au schimbat și pragul pentru examinarea preluărilor de firme, pentru a prinde cumpărările scumpe de firme mici cu venituri puține, care se întâmplă în mod tipic atunci când firmele mari cumpără potențiali concurenți. Germania mai are și o mai mare flexibilitate legală pentru a cerceta firmele puternice care își tratează clienții inechitabil, pe care a folosit-o pentru a investiga abordarea Facebook față de datele clienților. Andreas Mundt, președintele Bundeskartellamt, spune: „Nu putem să ne prefacem că nu s-a schimbat nimic în economie și că trăim ca în anii 90. Trebuie să ne adaptăm instrumentele și echipamentul și să intrăm în lumea digitală”.

În America, șansele de a transforma în acțiune analiza economică rațională despre concurență par mici. O parte din motiv îl reprezintă arhitectura șubredă. Cele două agenții, FTC și DoJ, s-au retras dintr-o mare parte a economiei care nu funcționează bine. O doctrină juridică stabilită în 2004, într-un caz cunoscut sub numele de Trinko, statuează că beneficiile acțiunilor antitrust în sectoarele reglementate „vor tinde să fie mici”. Asta poate că i-a determinat pe cei care luptă împotriva trusturilor să stea departe de industrii cu profituri anormal de mari, inclusiv telecomunicațiile, sănătatea și liniile aeriene. Reglementatorii sectoriali au putut fi capturați, iar organismele antitrust din întreaga economie se fac că nu văd.

În plus de asta, ca să complice lucrurile, mai sunt tribunalele din America. În Europa, Comisia are beneficiul îndoielii: ea ia decizii, iar firmele pot să facă apoi recurs. În America, tribunalele trebuie să decidă, ceea ce le dă o putere enormă. Ezitarea lor de a acționa s-a intensificat după anii ’80, parțial ca rezultat al unei mutații ideologice. Unii experți, și chiar înalți oficiali, vorbesc despre a începe totul de la capăt și a redesena întreaga arhitectură antitrust, așa cum a făcut-o America în 1890, când a adoptat Legea Sherman, și din nou în 1914, când s-a creat FTC.

O opțiune ar fi ca o lege complet nouă să fie scrisă de Congres și să se creeze un nou organism de aplicare a ei, și chiar un nou sistem de tribunale care să se ocupe de concurență. O opțiune diluată ar fi să se adopte o nouă lege care să le ofere îndrumare specifică tribunalelor despre cum să interpreteze actuala lege privind concurența. În acest moment, politicile din domeniul concurenței nu sunt o prioritate politică pentru politicienii mainstream, nici în America, nici aiurea, în lumea bogată. Dar dacă nu se produce o reformă, riscul este ca ceva mai urât să umple acest gol.

Acest articol a apărut în secțiunea Reportaj special al ediției tipărite a The Economist, sub titlul „Pe cine o să suni?”