Traian Băsescu s-a retras de la conducerea PMP, partidul pe care l-a înființat la finalul mandatelor de la Palatul Cotroceni, anunțând că părăsește politica odată cu încheierea acestei legislaturi, în 2020. Este puțin probabil ca fostul președinte să părăsească și scena publică, de vreme ce a declarat că, odată despovărat de obligațiile pe care le are ca șef de partid și ca fost șef de stat, va spune răspicat ce știe.
Traian Băsescu se retrage din negocierile politice, de fapt, lăsând locul pentru aranjamente între partidele de opoziție, mai cu seamă PNL, în perspectiva construirii unei forțe politice puternice în Parlament, prin unificarea a ce a mai rămas din PMP cu liberalii, la care să se asocieze, în anul electoral 2019, într-o mare coaliție, și USR, și formațiunea lui Dacian Cioloș. Sunt strategii politice despre a căror înfăptuire nu se poate vorbi încă la modul concret.
Se cuvine însă ca la plecarea lui Traian Băsescu din funcțiile politice să evaluăm faptele celui care din anii ’90 și-a lăsat amprenta asupra felului în care se face politică în România. Cu bunele și relele, cu reușitele și eșecurile sale, Băsescu și-a pus amprenta pe viața publică românească.
Traian Băsescu pleacă în cea mai coborâtă cotă de popularitate pe care a avut-o în 25 de ani. Declarațiile sale împotriva magistraților și a binomului DNA-SRI, susținerea până în ultima clipă a Elenei Udrea, chiar și în momentul condamnării, l-au plasat pe fostul președinte al României într-o galerie în care vocea i-a fost acoperită până la confuzie cu aceia care odată îi erau adversari politici – PSD și Călin Popescu Tăriceanu. Chiar voturile PMP din Parlament sau din administrația locală, mai cu seamă la Primăria Bucureștilor, au fost argumente pentru susținătorii lui Traian Băsescu de renunțare în a-l sprijini.
Profilul său politic, așa cum rămâne în istoria recentă, este al unui lider care a știut și a reușit să atragă de partea sa acea masă critică de susținători care să-i aplice programul politic. Ca ministru al Transporturilor în Guvernele Convenției Democrate, a pledat pentru autostrăzi, pentru modernizarea giganților industriali, a adus fonduri de la instituțiile europene, demersuri care sunt umbrite astăzi de acuzația, îndreptățită, de a fi doborât Cabinetul condus de Victor Ciorbea. Ca primar al Bucureștilor, a reușit să schimbe percepția despre alimentarea individuală cu energie termică a locuințelor. La începutul anilor 2000, Băsescu a devenit dintr-un politician cenzurat de către guvernarea Năstase, liderul Opoziției. Într-o perioadă în care un guvern minoritar era susținut de toate partidele parlamentare, Băsescu, proaspăt președinte al Partidului Democrat, a construit opoziția la PSD. S-a asociat cu Theodor Stolojan și într-un an a câștigat guvernarea de partea Alianței DA, cea care l-a propulsat la Președinție.
Zece ani petrecuți la Cotroceni au însemnat trecerea nodului gordian. Băsescu și-a tras partidul pe partea dreaptă a eșichierului politic, simțind dominația indestructibilă a PSD pe partea stângă, s-a asociat cu liderii europeni de dreapta și a făcut politică după cele mai riguroase standarde liberale. Despre viabilitatea construcțiilor sale politice nu se poate vorbi în termenii temeiniciei, avatarurile pe care le-a cunoscut propriul său partid – PD, PDL, acum înghițit de PNL, plăpândul PMP . Însă Băsescu a reușit în 2008 ce nu s-a petrecut niciodată din 1989 până acum – în urma votului pentru alegerile parlamentare, un singur partid, PDL, care a mers pe liste proprii în alegeri, a învins PSD la numărul de mandate de senatori și deputați, ajungând la guvernare din opoziție.
Ca președinte, a trecut de două ori prin referendumul de demitere, fără susținere politică importantă, dar cu sprijinul electoratului, o încercare politică pe care nu mulți politicieni și-o pot pune în CV.
Schimarea la față a magistraturii, a legislației și a atitudinii față de corupție reprezintă cea mai mare realizare a mandatelor sale prezidențiale. Cu toate reproșurile care i se aduc, privind urmărirea unei agende de eliminare a adversarilor politici, imixtiunea SRI în dosare, în epoca pe care a dominat-o ca președinte au fost aduși pentru prima dată în fața procurorilor și a instanței politicieni care până atunci au făcut averi fabuloase care nu puteau fi justificate prin salariile de politician.
Privind astăzi declarația sa cu Securitatea care nu-l va învinge sună ironic, dacă luăm în considerare despărțirea sa ca președinte al țării de șeful operativ al SRI, Florian Coldea. Însă o privire mai atentă aduce în memorie și desecretizarea celei mai mari părți a arhivei Securității comuniste, trecerea ei la CNSAS și deconspirarea a zeci de politicieni sau actori publici cu influență în anii postcomunismului.
Condamnarea comunismului de la tribuna Parlamentului este un fapt istoric, deși declarativ, care a marcat la vremea lui o desprindere mentală de o maladie care a fost diagnosticată, dar niciodată extirpată.
Traian Băsescu este acel lup singuratic, căci puțini i-au fost aliații de drum lung, care a avut persuasiune. Și-a găsit colaboratori conjuncturali vremelnici, chiar și în tabăra lui Dan Voiculescu sau a lui Sorin Ovidiu Vântu, alături de care a reușit să-și atingă victorii de etapă. A știut să-i convingă pe politicienii tineri că pot participa la reforma statului, a clasei politice, a pariat mereu pe ei, de la Anca Boagiu, pe care a lăsat-o ministru al Transporturilor în locul său, la 30 de ani, la Emil Boc, pe care îl lansa premier înainte de a avea 45 de ani, la Siegfried Mureșan, propus premier la 30 de ani. Și-a asumat cea mai impopulară măsură pe care o poate lua un politician, a tăiat cu un sfert salariile bugetarilor în vreme de criză economică, fiind conștient că-i va afecta popularitatea și-i va întări adversarii.
Încăpățânarea cu care Băsescu a jucat politica externă a României de partea Statelor Unite și a Uniunii Europene, promovarea independenței energetice față de Rusia și a plasării strategiei de securitate sub scutul antirachetă au reprezentat decizii istorice pentru România. Rămâne de văzut dacă și ireversibile.
Prezentul lui Băsescu este neguros, viitorul său politic, cel puțin privind anunțul retragerii, pare la apus. Trecutul său politic ar avea nevoie însă de o analiză rece și lipsită de patimi, pentru a înțelege perioada pe care România a traversat-o vreme de zece ani.