Pentru spectatorul neutru – așa cum noi, românii, suntem condamnați a fi de 20 de ani – a fost un spectacol greu de egalat. A fost cea mai spectaculoasă Cupă Mondială pe care generațiile actuale au putut să o urmărească în direct.

Multe turnee finale din ultimele decenii au fost pline de meciuri de 0-0 „tactice”, de fapt niște rețete sofisticate de a omorî fotbalul. Nu a fost cazul de această dată.

A fost ediția vedetelor obosite și a echipelor care au dat totul în jocul colectiv. A fost ediția echipelor inteligente, ediția în care s-a dovedit că nu e suficient să ai posesia pentru a câștiga un meci.

În orice caz, a fost cea mai spectaculoasă Cupă Mondială de când generația celor de 50 de ani (și peste) se uită la fotbal. Poate că doar ediția argentiniană din 1978 să o fi egalat. Cu minunații ei peruani, cu Italia lui Rossi, Bettega și Causio, cu Olanda lui Kroll și Haan, cu formidabila Polonie a lui Lato, cu o Brazilie a mereu tânărului Rivelinho, cu Argentina lui Kempes, cel căruia, un an mai târziu, Dobrin avea să-i strecoare mingea printre picioare, într-un istoric FC Argeș-FC Valencia 2-1.

Dar mai este ceva peste care nu putem trece.

A fost prima ediție, din 1978, desfășurată într-o nedemocrație.

În 1982, Spania era deja o democrație europeană, scuturată de dictatura lui Franco. Mexicul era o democrație în 1996, nu mai vorbim despre Italia 1990, SUA 1994, Franța 1998, Coreea de Sud și Japonia 2002, Germania 2006. În 2010, Africa de Sud era deja o democrație aproape consolidată. La fel, Brazilia din 2014, cu toate frământările ei sociale.

Rusia anului 2018 nu este o democrație și nici Kremlinul nu ar putea pretinde altceva fără riscul enorm de a se face de râs.

În orice caz, Rusia actuală este cu mult mai aproape azi de regimul juntei militare argentiniene din 1978 decât de democrațiile are au organizat Cupe Mondiale în ultimii 40 de ani.

Să nu ne facem iluzii. Dictaturile sunt „eficiente” atunci când își pun în cap să arate ceva omenirii. La fel ca Argentina ’78, Rusia 2018 a fost un reper din punct de vedere organizatoric.

Doar că, de data asta, ceva neprevăzut s-a întâmplat: ploaia.

Să o luăm însă de la început. În ultimii 40 de ani, nu s-au văzut politicieni pe podiumul de premiere al unei Cupe Mondiale. În 1998, Franța triumfa la ea acasă, dar Jacques Chirac nu cobora din loja oficială pe podiumul rezervat fotbaliștilor. La fel, nu am văzut șefi de stat pe podiumuri, nici în Spania din 1992, nici în Mexic, nici în Italia 1990, nici în Statele Unitre în 1994, nici în Coreea de Sud și Japonia, nici în Germania, nici în Africa de Sud sau Brazilia.

Altfel, a rămas în istorie gestul președintelui Alessandro Pertini de a se încheia tacticos la haină, la 3-0 pentru Italia, în 1982, sărbătorind astfel victoria finală în fața Germaniei Federale a unui Kohl îngândurat (avea să fie 3-1 în final pentru italieni). Dar nimic mai mult. Pe vremea aceea, conducătorii probabil nu sesizau potențialul propagandistic al unei poze alătur de eroii momentului.

Ceva nemaiîntâlnit avea să se întâmple în Rusia lui 2018. Putin a coborât pe gazon pentru momentul de glorie. Președintele francez Emmanuel Macron și omoloaga sa croată Kolinda Grabar-Kitarovici nu puteau să-l lase singur. Dar ploaia a stricat totul. În timp ce un om al KBG ținea umbrela unui Putin însingurat, Emmanuel Macron și Kolinda Grabar-Kitarovici discutau afabil sub stropii grei de ploaie.

Imaginea a făcut instantaneu încojurul lumii și a spus despre natura regimului rusesc mai multe decât ar putea spune o mie de articole critice.

Și mai e ceva.

Pentru mulți, finala Franța-Croația a fost un fel de confruntare simbolică între globalizare și naționalism. Franța a câștigat clar, probabi spre dezamăgirea naționaliștilor.

Nimic mai greșit. Jucătorii Franței nu sunt de import. Sunt copii ai Franței, cetățeni francezi, născuți în Franța și crescuți la școala de fotbal franceză.

De fapt, Franța a arătat că imposibilul este posibil.