FIFA a fost acuzată că a dat prea ușor Mondialul din acest an Rusiei, și încă și mai ușor Mondialul de peste patru ani Qatarului. S-au ridicat voci care acuză lipsa drepturilor omului din aceste țări. FIFA a răspuns că nu amestecă fotbalul cu politicul. Fotbalul, deci.

de Andrei Crăciun

Rândurile acestea sunt trimise către redacție de la Sankt Petersburg. De la Sankt Petersburg, fostă capitală a Imperiului Țarist, se vede foarte bine. Rușii nu au limită în ambiții. Organizează acest Mondial pentru a-l câștiga. Deocamdată, cu victorii la Arabia Saudită și Egipt, n-au reușit să învingă niciun adversar redutabil. În fotbal, iluziile nu durează.

Crampa succesului

Toate marile echipe ale istoriei – Brazilia, Germania, Argentina – suferă. Explicațiile sunt multiple. Superstarurile sunt suprasolicitate. Acești tineri câștigă prea mulți bani și le-a rămas prea puțin timp să îi mai cheltuie. Sunt plictisiți și frustrați. Italia nici nu s-a mai calificat.

E surprinzător jocul mediocru al Braziliei? N-ar trebui. Se joacă fără romantismul și foamea de altădată. Explicația stă în zecile de milioane de brazilieni care au urcat în ultimele decenii din clasa de jos în clasa de mijloc, în dispariția maidanelor și astfel a zecilor de mii de ore de exercițiu cu mingea al copiilor săraci. Brazilia s-a dezvoltat economic și s-a rătăcit fotbalistic. E grav? Într-un sondaj recent, 40% dintre brazilieni se declară dezinteresați de fotbal.

Germania e campioană mondială en-titre și a fost la câteva secunde să fie deja eliminată de la Mondial. E o echipă pur și simplu veche, cu ciclul de performanță trecut.

Argentina depinde de Messi, care nu e însă Maradona, care nici măcar nu simte viața ca un argentinian. Trăiește de când mergea în picioare pe sub masă în Barcelona. Inima lui Messi e catalană. E o stare de fapt peste care nu se poate trece cu tot talentul din galaxie.

Urmează echipele glorioase, dar aflate cu o treaptă mai jos – Anglia, Franța, Portugalia, Spania – care încă nu au demonstrat că nu pot câștiga Mondialul, dar nici nu au demonstrat că ar putea.

Ce-aţi zice de Uruguay?

Apoi vine galeria echipelor cu suflet, dar fără istorie – Mexic, Croația, Belgia, Senegal, Columbia, Japonia. Poate vreuna dintre ele să urce Everestul? Mai degrabă, nu. Ceva se pierde pe drum. Sufletul, oricât de trist ar fi, nu ajunge.

Mai rămâne Uruguay. Dublă campioană mondială, ultima dată în 1950! O națională care reprezintă o națiune foarte mică, dar care în fotbal înseamnă enorm. Uruguay, astăzi, e creația lui Oscar Tabarez, supranumit Maestrul. Un bărbat la 71 de ani care suferă de o boală care îl duce implacabil la căruciorul cu rotile. Deocamdată merge în baston și nu trebuie să țipe pentru a se face înțeles. Nu e adevărat că nu mai există antrenori mari pe băncile naționalelor. Oscar Tabarez e un antrenor mare.

Cavani și Suarez, liderii Uruguay-ului, nu sunt doar niște multimilionari care trăiesc în Europa (la Paris, respectiv Barcelona). Sunt niște foști copii săraci care simt în inimă o datorie față de țara lor. Se vede de cum își cântă imnul. Suarez a fost măturător de străzi în Montevideo.

Uruguay? Vi se pare incredibil? Și brazilienilor li s-a părut în 1950, pe Maracana, dar au pierdut finala aceea, în cea mai mare surpriză din istoria fotbalului.

Dezamăgirile. Serbia, Marocul, Suedia și Danemarca și chiar Australia puteau mai mult, Iranul s-a mulțumit să se apere, Polonia a jucat șters, Peru a fost numai entuziasm și irosire, Egipt a fost doar Mo Salah, dar uneori nici Mo Salah nu e de-ajuns, Arabia Saudită e încă o glumă în fotbal, Panama s-a calificat fiindcă trebuia să se mai califice cineva. Costa Rica și Coreea de Sud au fost eliminate, dar n-au jucat cel mai rău din lume. Fotbalul nu e mereu just.

Elveția (care e de fapt o națională a albanezilor și kosovarilor din Exil) au învins Serbia, într-o demonstrație de orgoliu care nu poate șterge impresia că echipa joacă un fotbal neutru, care nici nu te bucură, nici nu te întristează.

Dispariția driblingului

Și mai e ceva. Există o direcție în fotbalul la zi. Se caută golul (s-a marcat în toate meciurile de la acest Mondial), dar au dispărut fotbaliștii care știu să dribleze și să paseze elegant. Au dispărut fotbaliștii anilor ’80-’90-2000.

La Mondialul din 1990, tricoul cu numărul 10 la brazilieni îl purta un domn pe nume Silas. Nu a fost un fotbalist excepțional, dar nu a fost nici un neica-nimeni (tineret, căutați-l pe YouTube!).

Ei bine, Neymar Jr., numărul 10 de astăzi, are pe lângă acest Silas stilul lui Justin Bieber pe lângă tânărul Alain Delon. Diferența este colosală.

În 1994, numărul 10 era Rai, în 1998 și 2002 – Rivaldo, în 2006 – Ronaldinho. Nu trebuie să știi prea mult fotbal ca să știi că Neymar Jr. e, pe lângă ei, o foarte bună creație a industriei de marketing (am auzit că e foarte bun pe Instagram).

Da, a dispărut numărul 10 din fotbal (ultimii mohicani sunt Salah și Modrici și Messi la Barcelona)! E o dispariție care ne lasă foarte săraci și transformă jocul de fotbal într-o necunoscută care ar trebui să ne sperie mai rău decât faptul că următorul Mondial se va juca la 50 de grade la umbră, în Qatar.

Cineva va câștiga și Mondialul din Rusia, dar fotbalul – fotbalul nostru, al celor care am trăit cu Baggio și Pirlo și Romario și Bebeto și Ronaldo cel Gras – a dispărut și nu se va mai întoarce niciodată.

Vestea proastă pe care v-o transmit chiar de la Sankt Petersburg aceasta este: ne-a murit copilăria.