România se avântă cu nerv într-un spațiu de care a fugit vreme de 28 de ani. Statutul de țară stabilă politic, predictibilă și partener de încredere pentru aliații săi europeni și euroatlantici s-a câștigat cu greu și în unanimitate, din perspectiva partidelor autohtone.

Ce se întâmplă de la protestele din 10 august în interiorul României, dar și modul în care suntem percepuți afară devin motive de îngrijorare. În interior, ne-am împărțit între cei care acuzăm violențe ale autorității statului ca la mineriadele din ’90 și, de cealaltă parte, cei care vorbesc despre o lovitură de stat a protestatarilor din Piața Victoriei. Discursurile politice, mai cu seamă ale liderilor PSD, au atins puncte sensibile. Când premierul țării îi scrie președintelui Comisiei Europene că, pe când era în concediu, în țara ei a avut loc o lovitură de stat, ești în fața unei situații fără precedent.

Atunci când liderul principalului partid de guvernare vorbește despre o lovitură de stat eșuată, pusă la cale de președintele țării, și el în concediu, prin intermediul unor forțe paramilitare, ești în fața unei situații de mare gravitate. Jocul politic îți permite strategii dintre cele mai surprinzătoare, îți permite chiar să inventezi inamici. Dar când ești al treilea om în stat, afirmația că ai fost ținta unui atentat pus la cale de patru bărbați în spatele cărora sugerezi că s-ar afla George Soros este dincolo de orice calcul politic.

Ce este cu adevărat grav în toate aceste discursuri de după Piața Victoriei este faptul că nu poți prevedea ce urmează. Când ataci multinaționalele și companiile străine, pe care le acuzi că ar plăti protestatarii, riști să alungi investitorii de care ai atâta nevoie. Când unul dintre consilierii premierului, Darius Vâlcov, atacă OMV, care deține cea mai mare companie din România, te întrebi care este scopul.

Îngrijorătoare este și tăcerea tuturor ambasadelor și a statelor partenere din UE și NATO. Nicio declarație oficială din partea Uniunii Europene, nici a emisarilor care ani de-a rândul au luat atitudine, de pildă, când încleștarea pe tema luptei anticorupție a dus la derapaje legislative sau de discurs.

În schimb, 10 august ne-a adus în editorialele marilor ziare ale lumii, din Statele Unite, Germania, Franța, și am devenit subiect de reportaje la televiziunile occidentale. România, personajul colectiv, și Liviu Dragnea, eroul. Negativ. Descrierea președintelui PSD în presa occidentală ca fiind un corupt rapace care

se agață de putere pentru a-și păstra libertatea nu mai este de-acum o temă internă a așa-numitului „stat paralel”. Este eticheta pe care România întreagă a primit-o pentru, probabil, multă vreme de aici înainte. Cu doar patru luni înainte de a prelua președinția Uniunii Europene, cotidianul Le Figaro ne numește Bolnavul Europei. Der Spiegel apelează la liderii UE pentru a opri deraierea impusă de guvernarea reprezentată de Liviu Dragnea. România întreagă ia chipul oamenilor săraci și obidiți din țară, locuitorii satelor din Teleorman, așa cum am fost descriși de televiziunea publică germană. Când România se pregătește să-și joace rolul de mediator între mai-marii Europei, în anul în care se încheie Brexitul, imaginea țării stăpânite de tendințele autoritare și degradate de corupție irumpe.

Este imprevizibil deja drumul pe care am apucat-o. Nici nu mai contează nuanțele, că devenim prizonieri asemenea Turciei lui Erdogan sau ca ai Ungariei lui Viktor Orban. Că deraiem de la respectarea dreptului la a protesta ca în Rusia sau că încrâncenarea politicienilor se aseamănă cu a polonezilor. 28 de ani au trecut greu, într-o perpetuă tranziție, însă niciodată în acest răstimp nu s-a pus problema abdicării de la așezarea României în rândul națiunilor occidentale. În vremea din urmă, diversiunile și fake news-urile care sunt servite pe post de explicații la gazarea a peste 100.000 de oameni pașnici au ocupat un spațiu vital. Manipularea nu ține locul adevărului niciodată, oricum, responsabilii pentru violențe vor fi chemați să răspundă. Dar să nu fie deja târziu, cu o Românie care ne scapă printre degete, într-o lume care se schimbă în viteză, cu ierarhii și ideologii pe care abia dacă le mai putem înțelege. România nu mai este în 1990. Politicienii care speră că pot arunca în ochii lumii orice, de la tentative de asasinat la tentative de lovituri de stat, chiar și cei care preferă să stea pe margine ar trebui să înțeleagă că nimeni nu a renunțat să vrea să trăiască în libertate. Iar ce se întâmplă acum numai libertate nu promite.