Triumfătoare la urne, în decembrie 2016, majoritatea PSD-ALDE s-a-mpiedicat foarte curând, la începutul, la mijlocul și apoi la finele lui ianuarie.

Și-a instalat greu un guvern după Anul Nou 2017, în condițiile în care liderul social- democraților, Liviu Dragnea, cu o condamnare definitivă (cu suspendare) la activ, era împiedicat de lege să devină prim-ministru. O primă propunere, a lui Sevil Shhaideh, a fost respinsă de președintele Klaus Iohannis (pe motive – pare-se – de siguranță națională…). A fost instalat până la urmă Sorin Grindeanu, soluția a doua.

După doar două săptămâni, pe 18 ianuarie, cabinetul urma să adopte două ordonanțe de urgență, una pentru grațieri extinse, cealaltă de modificare a Codurilor penale. Scopul, care s- a dovedit a fi prioritatea absolută a noii guvernări: „rezolvarea” problemelor penale ale liderilor coaliției și ale clientelelor lor politico-administrative corupte. Operațiune avortată, căci șeful statului descinde inopinat la Palatul Victoriei, intră în sala de ședințe a guvernului și blochează inițiativa.

După alte două săptămâni, echipa Grindeanu o reia în formula comasată a unei singure Ordonanțe, adoptate pe 31 ianuarie (ghinion: cu număr de ordine „13”!). Reacția masivă a societății civile, care a umplut aproape instantaneu piețele și străzile din principalele orașe ale țării, criticile ferme ale președintelui, ale opoziției parlamentare, ale reprezentanților sistemului judiciar și ale partenerilor euroatlantici ai României determină – cum se știe – abrogarea.

După un an și opt luni ne aflăm în același „film”: majoritatea parlamentară și guvernamentală, cu alți doi premieri, Mihai Tudose și Viorica Dăncilă, instalați succesiv, după debarcarea lui Grindeanu, se tot străduie să deformeze democrația din România în așa fel încât „penalii” să scape de condamnări și de pușcărie. De partea cealaltă, societatea românească rezistă: cetățenii continuă protestele de stradă, opoziția… se opune și ea, luptând la baionetă în Parlament pentru a – măcar – întârzia „hăcuirea” statului de drept (cum i s-a spus), șeful statului a luat atitudine, a returnat către Legislativ proiectele de legi în cauză și a sesizat în repetate rânduri Curtea Constituțională, precum și diverse organisme de internaționale de monitorizare, ceea ce au făcut și partidele de opoziție și instituțiile din sistemul de justiție care au acest drept.

Între timp s-au adăugat: șubrezirea economiei prin intervenții anapoda și prin pasivitatea în zona investițională aflată în responsabilitatea statului (infrastructurile), haosul fiscal, îndatorarea galopantă a țării și – drept rezultantă – frânarea irațională a dezvoltării României, într-o perioadă în care evoluțiile internaționale favorizează creșterea.

Nota bene: de la 1 ianuarie 2019, cu o majoritate parlamentară antidemocratică și cu un guvern incompetent, urmează să preluăm președinția rotativă a Consiliului Uniunii Europene…

Marele miting al noii reunificări naționale pentru democrație

Mesaj de mare forță și de mare severitate pe 10 august: românii din țară, „teritorialii”, și cei reveniți special din diaspora, „deteritorializații”, se reunesc într-un protest simbolic pentru salvarea țării. În București și în țară, circa 250.000 de participanți transmit voința milioanelor pe care-i reprezintă: democrație, corectitudine, competență, normalitate.

Manifestanții preiau și tema Centenarului 1918-2018, abandonată de guvernanții obsedați de problemele lor penale, terifiați de perspectiva detenției. După o sută de ani, țara se unește încă o dată pentru un viitor mai bun…

Frică, violență, conspiraționisme, fisuri

Se simte și frica guvernanților: dacă nu câștigă rapid partida, s-ar putea să piardă complet puterea.

Mesajul marelui miting, prea drastic, e insuportabil pentru cei vizați. Trebuie făcut ceva! în Piața Victoriei apar grupuri de huligani care provoacă turbulențe, pretext pentru intervenția violentă, excesivă a Jandarmeriei. Urmează explicații stângace, contradictorii ale autorităților. Probele unei „regii” a subminării protestului se-adună. Frica de ce-ar putea dezvălui ancheta Parchetului produce obstrucții din partea majorității, care împiedică audierea responsabililor în Parlament. E declanșată și o „evaluare” a activității procurorului general, amenințat cu destituirea, nu cumva dosarul „Jandarmeriadei” să ajungă în instanță.

Din nou în dificultate, liderii coaliției recurg la diversiuni conspiraționiste: trimișii KGB-ului ar fi încercat racolări de lideri PSD la București (însă… în 2015, fără să se fi auzit nimic despre așa ceva de-atunci încoace; apropo: KGB-ul nu mai există din 1991!?!); șeful cel mare, Dragnea, ar fi fost vizat de asasini plătiți (e drept că… tot demult, în urmă cu un an și patru luni; s-ar fi „cercetat” – dar instituțiile abilitate ale statului neagă că ar fi fost sesizate); și mai apare, din senin, din iarbă verde, un soi de susținere cvasiconspirativă și din Statele Unite, într-o bizară scrisoare trimisă de un fost politician republican proeminent, compromis în ultima vreme ca avocat al președintelui-problemă Donald Trump. De-acolo, de peste Ocean, respectivul, care nu deține actualmente nicio funcție în stat, i se adresează președintelui român Iohannis cerându-i să țină cont de tot ce inventează de un an și opt luni coaliția PSD-ALDE de la București pentru a-și justifica asaltul împotriva statului de drept.

Iar în PSD apar fisuri, contestări ale conducerii, cereri de demisie.

Ce urmează

Ce fel de simptome sunt toate acestea? Reușește sau eșuează tentativa de îngenunchere a democrației românești?

Dacă atentatorii s-ar simți învingători, n-ar recurge la stratageme tot mai străvezii, tot mai ridicole, pe lângă că revoltătoare. Nu li s-ar simți frica de eșec, de sentințe, de pușcărie.

Sunt semnele tipice sfârșiturilor de „domnie”, de guvernare…