…Și dacă Lia Olguța Vasilescu chiar crede sincer că președintele Iohannis este direct și nemijlocit urmașul naziștilor responsabili pentru gazarea prizonierilor din lagărele de concentrare? Și dacă ministrul Agriculturii, Petre Daea, chiar nu înțelege de ce poate fi o problemă să compari holocaustul cu sacrificarea porcilor din cauza pestei africane?

Și dacă Darius Vâlcov chiar crede până în străfundurile conștiinței sale că aceia care se opun regimului nu pot fi decât niște „sandilăi” buni de internat în aziluri psihiatrice, așa cum se întâmpla în perioada comunistă? Și dacă același Darius Vâlcov chiar este realmente convins că Forumul Democrat German este continuatorul direct al Grupului Etnic German, organizație susținută de naziști? Și dacă Liviu Pop, fost ministru al Educației, este sigur că un german nu poate fi altceva decât un nazist?

Când declarațiile celor de mai sus au fost lăsate să zburde prin spațiul public, poate mulți au crezut că sunt simple exerciții retorice, bune pentru un electorat neinformat și ușor influențabil – spune-le ce le place să audă și te vor urma orbește.

Nu cumva lucrurile stau exact pe dos, iar ei pur și simplu nu înțeleg ce poate fi atât de rău în aceste declarații și de ce ar trebui să plătească un preț pentru faptul că le-au scos pe gură? Nu cumva avem de-a face cu o simplă inadecvare a respectivilor la valorile lumii europene și democratice în care năzuim să trăim?

Cu excepția lui Petre Daea, educat în anii comunismului pur și dur, ceilalți trei fac parte, aproximativ, din aceeași generație, crescută pe fondul unei crize fundamentale a sistemului românesc de educație – și aici nu vorbim despre predarea literelor și a științelor, despre buchea cărții, cum se spune. Vorbim despre ceva cu mult mai important, pe care școala trebuie să-l transmită și fără de care simpla turnare a noțiunilor în capul elevului (sau al studentului) nu face doi bani, ba chiar poate rămâne un simplu meșteșug de tâmpenie. Este vorba despre valori și repere morale.

Indiferent că produce un academician, un geniu IT, un electrician sau un fermier, școala are succes atunci când produce oameni normali într-o societate normală. În rest, fiecare cu drumul lui.

Problema noastră cu școala de după 1989 nu este legată neapărat de cantitatea și calitatea cunoștințelor predate – aici s-au produs, până la urmă, ingineri destoinici, medici excelenți sau IT-iști de mare clasă. Foarte mulți fac față cu brio într-unele dintre cele mai competitive societăți din Vestul Europei sau de peste Ocean.

Problema este că în locul sistemului de valori strâmb, din vremea comunismului nu s-a instalat, în mod natural, un sistem al valorilor libertății. Problema este că nu am conștientizat un lucru pe care, după război, germanii l-au înțeles foarte bine: că explicarea naturii totalitarismului trebuie să stea la baza educației, la fel ca aritmetica și citirea. Și aici nu este vorba numai de instituția școlii, ci și, în sens mai larg, de ceea ce societatea este capabilă să transmită membrilor ei pentru a-și apăra și perpetua valorile.

Trei miniștri produși de școala românească și de societatea românească de după 1989 reprezintă, iată, în același timp, exemple pentru eșecul școlii și al societății. E mult. E foarte mult. E mult prea mult…

Un indiciu că stai de vorbă cu un ignorant este tendința acestuia de a generaliza. El știe, de exemplu, că nemții sunt naziști – probabil așa a văzut el în filme. Habar nu are despre imensul efort de asumare pe care societatea germană l-a făcut imediat după Al Doilea Război Mondial și despre intensa campanie de educare. Sau despre faptul că toate acestea au continuat până în zilele noastre, făcând din Germania una dintre cele mai bine consolidate democrații ale lumii. Nu. Pentru ignorant, germanii sunt naziști și el crede că e bine să le reamintească asta din când în când, ca să se vadă că el știe. Poate fi el un geniu în domeniul lui de activitate, dar din perspectivă socială, tot un ignorant rămâne.

Constatăm adesea lipsa de valori social-democrate în rândurile Partidului Social-Democrat din România, îndepărtarea sa tot mai evidentă față de valorile europene. Am putea crede că tentația sa autoritaristă, fără nici cea mai mică legătură cu stânga democratică și liberală, sau că fiorul său mistico- naționalist împrumutat din arsenalul legionar fac parte dintr-o cine știe ce strategie sofisticată, eventual ticluită de consultanți din umbră, geniali și lipsiți de scrupule. Am putea crede, de asemenea, că lipsa de rezonanță la semnalele tot mai clare trimise de instituțiile europene și guvernele partenere vine cumva dintr-un calcul cinic – dacă polonezilor și ungurilor nu li se întâmplă nimic, atunci nici nouă n-au ce ne face.

Și dacă totul nu este decât expresia unui vid înspăimântător în materie de valori democratice? Dacă este pur și simplu rezultatul unei grave necunoașteri a principiilor ce stau la baza construcției europene? Și dacă, pentru ei, Europa e prea sofisticată și prea pretențioasă, democrația stânjenitoare, iar politețea socială un semn de slăbiciune?

Dacă așa stau lucrurile, avem toate motivele să ne temem și un singur lucru ne poate da speranțe: propria lor incompetență. În definitiv, competența într-un anumit domeniu și lipsa valorilor democratice și europene nu se exclud, iar când se întâlnesc pot să nască monștri.

Cine spunea că România nu este, totuși, norocoasă?