Simptomele grele ale frăției iliberalismului de la Budapesta și București

257
4 minute de lectură

De doi ani și jumătate România are o guvernare care, pe românește fie spus, s-a căciulit la Viktor Orban. Ea a luat multiple forme de manifestare. De la coabitarea dintre gruparea Dragnea-Tăriceanu și UDMR, ambasadorul de facto al Budapestei la București, pe fezandarea justiției și statului de drept, la politicile cel puțin suspecte ale guvernării PSD-ALDE în zona energetică, cu precădere în ceea ce privește exploatarea resurselor naturale din Marea Neagră.

În acest din urmă caz, semnele că România și partenerii săi strategici au ieșit pe minus pentru ca un jucător precum Gazprom, cu care Ungaria aspiră să aibă relații privilegiate, să se bucure discret de bucuriile de care are parte în România sunt nu doar numeroase, ci mai ales bătătoare la ochi.

Concomitent, pe fondul creat, vocea Budapestei pe tema valorificării gazului românesc din Marea Neagră a căpătat în ultimul an o consistență suspect de ridicată.
Urmărind cu atenție dinamica, mai că s-ar putea crede că Viktor Orban și ministrul său de Externe, Peter Sijjarto, și-au făcut planuri cu propriile zăcăminte, deși Ungaria, după cum bine se știe, nu are ieșire la mare.

Ca de atâtea ori, însă, vina cea mai mare e mai degrabă la București decât la Budapesta.
Ungaria, mai ales sub regimul Orban, emite pretenții lipsite de scrupule nu doar când e vorba de interesele sale în România.

Iar faptul că Budapesta lui Orban își dorește un stat român cât mai slab nu trebuie să mire. Eventual ne poate pune în gardă, dar nicidecum să ne ia prin surprindere.
Până la urmă, lucrurile sunt simple.

În ultimele 60 de luni, statul român s-a purtat cu mănuși ori a făcut cadouri Ungariei lui Orban, după caz, în funcție de nevoile meschine ale leadershipului politic încarnat de PSD-ALDE.

Dragnea și Tăriceanu au îmbrățișat discursul suveranist când a fost vorba de relația României cu Uniunea Europeană, dar au închis ochii atunci când condițiile obiective impuneau o asemenea atitudine, retorică și practică, față de Ungaria via UDMR.

De pildă, investițiile directe ale regimului Orban în zona Transilvaniei, la firul ierbii, s-au întețit sub guvernarea Dragnea-Tăriceanu fără nicio opreliște, iar UDMR nu s-a mai ferit în ultimii doi ani și jumătate să mascheze coordonarea puternică pe care o are cu Cabinetul nr. 1 de la Budapesta. De ce? Pentru că liderii PSD-ALDE, în războiul lor cu UE și propria societate, au avut totuși nevoie de aliați… Și au ajuns la mâna lor. Iar Viktor Orban a fost unul dintre cei mai prețioși (prin el, cu siguranță și-au pus la bătaie sprijinul și alții, situați mai la est de noi).

Ca un far călăuzitor pentru micii autocrați din regiune, premierul maghiar le-a fost mereu aproape lui Dragnea și lui Tăriceanu; în spirit, probabil și cu consultanță, dar și prin intermediul UDMR.

PSD și ALDE s-au achitat de datorie peste așteptări, adică și voluntar, și involuntar.
Voluntar – lăsând cale liberă finanțelor cu care Viktor Orban a inundat zona Transilvaniei, dar și alimentând ei înșiși atmosfera secesionistă creată în UE de politica și verbul lui Orban, nu în ultimul rând, sprijinind UDMR din toate pozițiile.

Involuntar – slăbind statul de drept în propria lor țară și, implicit, arhitectura instituțională a României, singura prin care se putea răspunde eficient și din timp tuturor exceselor venite dinspre Budapesta.

Nu e de mirare că, aduse lucrurile în acest punct, mai nou capătă portanță vocile radicalilor din ambele părți, care doar așteptau momentul propice să scoată capul.
Și care acum, nici nu trebuie să de mai chinuie să caute pretexte suficient de populare pentru a înfierbânta atmosfera.

Era o chestiune de timp până când relațiile dintre comunitățile română și maghiară să fie și ele otrăvite de practicarea la scară industrială și concomitentă a iliberalismului în cele două capitale, Budapesta și București.

Nu e târziu deloc ca vocea rațiunii să primeze de data asta, dar fără eforturi oneste și susținute va fi imposibil. Românii au dat un semnal extraordinar pe 26 mai, așa că speranțele sunt departe de a fi deșarte.

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele