Socialismul revirimentului de stânga al generației mileniului

Apare o nouă doctrină de stânga. Ea nu este răspunsul la problemele capitalismului

322
9 minute de lectură

Ediția tipărită | Lideri – 14 februarie 2019


DUPĂ PRĂBUȘIREA Uniunii Sovietice în 1991, lupta ideologică a secolului XX părea încheiată. Capitalismul câștigase, iar socialismul devenise un sinonim pentru eșec și oprimare politică. Șchiopăta prin adunări periferice, state eșuate și în liturghia pompoasă a Partidului Comunist Chinez. Azi, la 30 de ani distanță, socialismul este din nou la modă. În America, Alexandria Ocasio-Cortez, o membră nou-aleasă a congresului, care își spune socialist-democrată, face senzație, pe măsură ce crește tabăra candidaților prezidențiali democrați pentru alegerile din 2020 care virează spre stânga. În Marea Britaine, Jeremy Corbyn, liderul extremist al Partidului Laburist, ar putea să câștige încă cheia de la Downing Street numărul 10.

Socialismul se întoarce furtunos, deoarece a pus la punct o critică incisivă a ceea ce a mers prost în societățile occidentale. În timp ce politicienii de pe dreapta aproape că au renunțat la confruntarea de idei și s-au retras în șovinism și nostalgie, stânga s-a focalizat pe inegalitate, mediul înconjurător și pe cum să dai puterea cetățenilor, mai degrabă decât elitelor. Totuși, deși stânga renăscută a înțeles bine anumite lucruri, pesimismul său în privința lumii moderne merge prea departe. Politicile sale suferă de naivitate în privința bugetelor, birocrațiilor și afacerilor.

Vitalitatea reînnoită a socialismului este remarcabilă. În anii ’90, partidele de stânga au virat spre centru. Ca lideri ai Marii Britanii și Americii, Tony Blair și Bill Clinton au pretins că au găsit o „a treia cale”, un compromis între stat și piață. „Acesta este socialismul meu”, declara Blair în 1994, când a abolit angajamentul laburist față de proprietatea de stat asupra companiilor. Nimeni nu a fost înșelat de declarația sa, mai ales socialiștii.

Stânga de azi vede a treia cale ca un drum înfundat. Mulți dintre noii socialiști sunt născuți în jurul anului 2000. Cam 51% dintre americanii în vârstă de 18-29 de ani au vederi pozitive despre socialism, spune Gallup. La alegerile primare din 2016, mai mulți tineri l-au votat pe Bernie Sanders decât pe Hillary Clinton și pe Donald Trump laolaltă. Aproape o treime din alegătorii francezi sub 24 de ani au votat, în alegerile prezidențiale din 2017, pentru candidatul de extremă stânga. Dar socialiștii din generația mileniului nu e musai să fie tineri. Mulți dintre cei mai înfocați adepți ai lui Corbyn sunt la fel de în vârstă ca și el.

Nu toate țelurile socialiste ale generației mileniului sunt în mod special radicale. O politică din America este sistemul de asigurări de sănătate universal, care este normal și dezirabil în alte părți din lumea bogată. Radicalii de stânga spun că vor să păstreze avantajele economiei de piață. Iar atât în Europa, cât și în America, stânga este o coaliție largă, fluidă, așa cum sunt, de obicei, mișcările cu un ferment de idei.

Cu toate acestea, există teme comune. Socialiștii din generația mileniului cred că inegalitatea a scăpat de sub control și că economia este trucată în favoarea intereselor particulare. Ei cred că publicul dorește ca veniturile și puterea să fie redistribuite de stat pentru a echilibra balanța. Ei cred că miopia și sistemul de lobby au făcut ca guvernele să ignore probabilitatea crescândă a unei catastrofe climatice. Și ei cred că ierarhiile care guvernează societatea și economia – reglementatorii, birocrațiile și companiile – nu mai servesc interesele oamenilor de rând și trebuie să fie „democratizate”.

Multe din aceste lucruri sunt indiscutabile, inclusiv flagelul sistemului de lobby și neglijarea mediului înconjurător.  Inegalitatea din Occident a crescut realmente enorm în ultimii 40 de ani. Venitul mediu al primilor 1% din America a crescut cu 242 %, aproximativ de șase ori mai mult decât al celor cu venituri medii. Dar noua nouă stângă greșește, de asemenea, părți importante din diagnosticul său, mai ales majoritatea rețetelor sale.

Să începem cu diagnosticul. E greșit să credem că inegalitatea va continua să crească în mod inexorabil. Inegalitatea veniturilor americane a scăzut între 2005 și 2015, după ajustarea la impozite și transferuri. Veniturile medii ale gospodăriilor au crescut cu 10% în termeni reali în cei trei ani până la 2017. Un refren comun este că locurile de muncă sunt precare. Dar în 2017, se numărau 97 de angajați tradițional cu normă întreagă la fiecare 100 de americani în vârstă de 25-54 de ani, față de doar 89 în 2005. Cea mai mare sursă de precaritate nu este lipsa de locuri de muncă stabile, ci riscul economic al unei noi recesiuni.

Socialiștii din generația mileniului au diagnosticat greșit și opinia publică. Au dreptate că oamenii simt că au pierdut controlul asupra vieții lor și că s-au împuținat oportunitățile. Publicului îi displace și inegalitatea. Taxele pe cei bogați sunt mai populare decât impozitele pe toată lumea. Cu toate acestea, nu există o dorință generală pentru o redistribuire radicală. Sprijinul americanilor pentru redistribuire nu este mai mare decât era în 1990, iar țara a ales recent un miliardar care a promis că va reduce impozitele pentru corporații. Într-un anumit sens, britanicii sunt mai relaxați în privința bogătașilor lor decât americanii.

Dacă diagnosticul stângii este prea pesimist, problema reală rezidă în remediile prescrise, care sunt risipitoare și periculoase din punct de vedere politic. Să luăm, de pildă, politica fiscală. Unii de pe stânga răspândesc mitul că marile extinderi ale serviciilor guvernamentale pot fi plătite mai ales prin impozite mai mari asupra celor bogați. În realitate, pe măsură ce populațiile îmbătrânesc, va fi greu să se mențină serviciile existente fără să se mărească impozitele pentru cei cu venituri medii. Ocasio-Cortez a lansat ideea unei rate de impozite de 70% pentru cele mai mari venituri, dar o estimare plauzibilă pune încasările la doar 12 miliarde $, sau 0,3% din totalul încasărilor din impozite. Unii radicali merg mai departe, sprijinind „teoria monetară modernă”, conform căreia guvernele pot să se împrumute în voie pentru a finanța noi cheltuieli, menținând în același timp ratele dobânzilor la un nivel scăzut. Chiar dacă guvernele au putut să se împrumute recent mai mult decât se așteptau mulți decidenți politici, ideea că împrumuturile nelimitate nu se răzbună în cele din urmă pe economie este o formă de înșelătorie.

Lipsa de încredere în piețe îi împinge pe socialiștii din generația mileniului la concluzii greșite și despre mediul înconjurător. Ei resping taxele pe carbon neutre în privința veniturilor precum cea mai bună cale de a stimula inovația din sectorul privat și de a combate schimbările climatice. Ei preferă planificarea centralizată și cheltuielile publice masive pe energia verde.

Viziunea socialiștilor din generația mileniului despre o economie „democratizată” împrăștie puterea de reglementare, în loc să o concentreze. Asta este întrucâtva plăcut pentru localiști precum această revistă, dar localismul are nevoie de transparență și responsabilitate, nu de comitetele ușor de manipulat favorizate de stânga britanică. Dacă serviciile de distribuție a apei din Anglia ar fi naționalizate așa cum vrea Corbyn, ele nu ar fi probabil niște exemple strălucite de democrație locală. Și în America, un control local duce adesea la starea de captivitate. De pildă, puterea comisiilor de licență de a le interzice outsiderilor accesul la locuri de muncă sau a Nymbys (acronim pentru Not In My Backyard – nu în curtea mea din spate –  persoane care se opun unui proiect comunitar, pe care îl consideră dăunător pentru ele, n.tr.) de a opri construcția unor proiecte imobiliare. Birocrația la orice nivel oferă oportunități pentru interesele speciale de a captura influența. Într-o piață liberă, cea mai pură delegare a puterii este către indivizi.

Dorința de democratizare se extinde la companii. Stânga din generația mileniului vrea să fie mai mulți muncitori în cadrul consiliilor de administrație și, în cazul laburiștilor, să confiște acțiuni la firme și să le distribuie la muncitori. Țări precum Germania au o tradiție de participare a angajaților. Dar dorința socialiștilor de a crea un control mai mare al firmei este înrădăcinată în suspiciunea legată de forțe îndepărtate care sunt dezlănțuite de globalizare, A da putere muncitorilor să se opună la schimbare ar osifica economia. Mai puțin dinamism este opusul a ceea ce este necesar pentru reînnoirea oportunităților economice.

În loc să ferească firmele și locurile de muncă de schimbare, statul ar trebui să se asigure că piețele sunt eficiente și că în centrul politicilor sunt muncitorii, nu locurile de muncă. În loc să fie obsedate de redistribuire, guvernele ar face mai bine să reducă din căutarea de rente, să amelioreze învățământul și să stimuleze concurența. Schimbările climatice pot fi combătute cu un mix de instrumente de piață și de investiții publice. Socialismul din generația mileniului are o voință salutară de a sfida statu-quo-ul. Dar ca și socialismul de odinioară, el suferă de credința în incoruptibilitatea acțiunii colective și de o suspiciune nejustificată față de energia individuală. Liberalii ar trebui să i se opună.

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele