De ce se chinuie noua șefă a Comisiei Europene
EMMANUEL MACRON era vizibil furios. „Trebuie să înțeleg ce a fost în joc”, le-a spus el jurnaliștilor pe 10 octombrie, bătând aerul cu mâinile. „Trebuie să înțeleg ce a fost în joc. Resentimente. Poate că micime. Dar trebuie să înțeleg.” Parlamentul European tocmai o respinsese pe Sylvie Goulard, candidata sa desemnată pentru viitoarea Comisie Europeană. Asta nu făcea parte din plan. Macron a avut parte de un triumf diplomatic în vară, când i-a convins pe Angela Merkel și pe alți lideri să îl ajute să o manevreze pe Ursula von der Leyen, un ministru german care îi împărtășește viziunea unei UE mai puternice și mai ambițioase, la conducerea Executivului uniunii. Doamna von der Leyen s-a conformat, cum era de așteptat, și a propus-o pe Goulard, o veche Macronistă, pentru o nouă super-funcție de supervizare a politicii industriale și apărării.
Din nefericire, membrii celor trei comisii parlamentare însărcinate să evalueze candidatura doamnei Goulard au votat cu 82 de voturi la 29, cu o abținere, pentru respingerea ei. În afara grupului ei liberal (și al lui Macron), ea a primit doar 12 voturi; cu alte cuvinte, foarte puțini din grupurile Partidului Popular European (PPE) și cel al Socialiștilor și Democraților de centru-stânga (S&D), pe care doamna von der Leyen va trebui să se sprijine constant pentru a obține majorități în Parlament. Ambele tabere au susținut după aceea că ea nu i-a contactat pentru a discuta votul înainte. Macron nu a fost amuzat.
Parlamentarii europeni au citat rolul doamnei Goulard într-un vechi scandal despre funcțiile în Parlamentul European și plățile pentru rolul ei într-un think tank american (ea neagă orice vină în ambele cazuri, iar investigațiile în prima privință au costat-o funcția de ministru al apărării al Franței, după doar o lună în funcție, în 2017). Îngrijorați la ideea unei UE cu „două viteze”, cei din Centrul și Estul Europei mai ales au insistat ca să nu se aplice candidatei franceze standarde inferioare de integritate decât cele pentru propriii lor candidați. Un factor mai mare în respingerea ei a fost însă sentimentul generalizat din PPE și S&D că doamna von der Leyen le-a fost ea însăși impusă. Ei ar fi preferat ca următorul președinte al Comisiei să fie unul dintre propriii lor „principali candidați”, care au făcut campanie pentru această funcție înainte de alegerile europene din mai. Revolta a fost declanșată de așteptările aparente ca ei să i se subordoneze acesteia și de alegerea lui Macron pentru funcția de Comisar pentru piața internă. „Oamenilor, o să o omorâm (pe Goulard) în votul de mai târziu, dar să nu ziceți asta până atunci”, scria un mesaj intern al PPE transmis pe Tweeter înainte de vot. Ministrul pentru Europa al lui Macron a declarat rezultatul „o criză instituțională majoră”.
A fost și este o exagerare – pentru moment. Parlamentarii europeni au respins și candidații României și Ungariei pe probleme legate de conflict de interese. Având timp insuficient pentru a găsi și aproba trei candidați de înlocuire, pe 16 octombrie, Parlamentul a amânat votul său decisiv privind componența finală a echipei și a împins astfel intrarea în funcție a Comisiei de la 1 noiembrie la cel puțin 1 decembrie. S-ar putea ca lucrurile să treneze chiar și mai mult. Nici Macron, nici doamna von der Leyen nu au mușchii parlamentari necesari pentru a garanta că viitorul candidat al Franței va întruni sprijinul pe care nu l-a obținut doamna Goulard. Baza de putere de acolo a președintelui francez nu este încă pe măsura poziției sale dominante printre liderii naționali; el a întârziat mult cu încorporarea partidului său în grupul liberal, considerându-se deasupra competiției dintre grupurile de partide din UE: Doamna von der Leyen vine din PPE, dar nu este considerată „una dintre noi” în rândurile sale parlamentare.
O doză de simpatie li se cuvine ambilor. Certurile mărunte din Parlament – și încetineala cumplită a inițiativei europene la care contribuie ele – sunt o indulgență pe care UE nu și-o poate permite deloc. În momentul în care The Economist mergea la tipar, liderii se strângeau la Bruxelles pentru a discuta nu doar drama Brexit, ci și conflictul din Orientul Mijlociu, noul buget al UE și problema nerezolvată a țintelor UE pentru emisiile de carbon. Doamna von der Leyen și Macron, sprijiniți în anumite privințe de Merkel, vor un rol de actor mai hotărât pentru continent pe astfel de probleme, iar în doamna Goulard au avut un candidat solid pentru unul dintre rolurile sale cruciale. Manevre de tipul dinte pentru dinte și alte întârzieri sunt ultimul lucru de care are nevoie Europa.
Pericolele politizării
Totuși, ambii au de învățat lecții. În ultimele decenii, Franța și Germania au dominat. Ele puteau să convină mai ușor în privința deciziilor, uneori cu medierea președintelui Comisiei, și să le impună restului clubului. Parlamentul era relativ știrb. Toate astea s-au schimbat. UE este mai pluralistă, peisajul său diplomatic și politic, mai divers, iar Parlamentul său este mai puternic. Mai mult din necesitate decât din plan, și parțial sub stresul unor crize, proiectul european a devenit mai politic și mai puțin îngust tehnocratic – un motiv pentru care Macron, temându-se de a turna mai mult gaz pe focul populismului, a decis oarecum în mod miop, săptămâna aceasta, să se opună începerii negocierilor de aderare cu Macedonia de Nord și Albania. Participarea la votul din mai pentru alegerile europene a crescut pentru prima dată în istorie, simbolizând adevărata europenizare a unora dintre dezbaterile politice. Ea a produs un Parlament mai fragmentat, format din majorități în mișcare, greu obținute; mai ales, unul cu un sentiment mai puternic al propriei sale legitimități și cu o voință mai mare de afirmare proprie.
În tot atâtea cuvinte, atât doamna von der Leyen, cât și Macron au salutat tendința spre un proiect european mai încrezător și mai politic. Dar dacă vor fi înțelepți, ei nu vor trata asta doar ca pe o licență pentru tehnocrați și pentru liderii naționali de a împinge cu forța lucruri mai mari și mai repede. Jocurile de putere iritante din Parlamentul European sunt manifestarea a ceva important. Într-un proiect european mai încrezător și mai politic, poate să existe foarte bine oportunitatea de a face lucruri mari, dar necesitatea de a argumenta și de a câștiga sprijin pentru a le face va fi probabil și ea mai mare, pe măsură. În viitor, liderii europeni vor trebui să se străduiască mai mult ca să își impună punctul de vedere, să construiască baze politice, să facă acorduri și să pună pe picioare coaliții. Șoptiți ușor, dar „mai multă Europă” nu va face UE mai ușor de condus. Mai degrabă contrariul. ■
Acest articol a apărut în secțiunea Europa din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Startul dificil al Ursulei”.