Nici măcar Francis Fukuyama însuși nu mai crede în propria concepție despre așanumitul „sfârșit al istoriei“, prin care decreta că sistemul de tip occidental, format din democrație parlamentară coroborată cu economie de piață, s-a instaurat definitiv și irevocabil la „cârma“ umanității. Altfel, n-ar face turnee mondiale de conferințe în care, dimpotrivă, să avertizeze asupra pericolelor revigorării autoritarismelor și „iliberalismelor“ de toate felurile. Și probabil că printre responsabilii acestei revigorări se numără și o anume lene și o comoditate argumentativă induse chiar de teoria „sfârșitului istoriei“. Superioritatea democrației față de alte sisteme părea atât de evidentă, încât nu s-a mai obosit nimeni să o susțină discursiv. Libertatea s-a culcat pe laurii unei victorii înșelătoare. Tocmai de aceea, este important să recitim și să rediscutăm lucrări de toate orientările care fac exact asta: arată de ce democrația este „răul cel mai mic“ în ceea ce privește exercitarea puterii. Una dintre ele este „De ce eșuează națiunile“, din 2012, a lui Daron Acemoglu și James A. Robinson, în care se argumentează că democrația și economia de piață constituie sistemul cel mai potrivit pentru menținerea păcii sociale, prin care se poate rupe, cel puțin temporar, ciclul vicios autoritarism-revoluție, întrucât duce la o distribuire mai echilibrată a puterii și a resurselor în societate. Interesant este că, în dilema de tip „ou versus găină“, cei doi autori par să favorizeze ideea că libertatea economică stă la originea democrației, și nu invers. În acest sens, ei dau exemplul Angliei sfârșitului de secol al XVIIlea, în care noua clasă prosperă a comercianților a fost determinantă în impunerea trecerii la o monarhie constituțională. Același lucru se poate spune și despre prăbușirea totalitarismului comunist: populația general-pauperă a României a fost cea care s-a revoltat, însă revolta ei nu ar fi putut fi eficientă fără aportul celor care au reușit să acumuleze resurse economice underground sub Ceaușescu și care doreau să prospere la lumina zilei. Revenind însă la Fukuyama, problema este că el numește „economie de piață“ ceva ce pare a fi un soi de „etatism cu față umană“. Și m-am convins, o dată în plus, de aceasta când am citit recentul articol din Project Syndicate al lui Joseph Stiglitz, intitulat „Sfârșitul neoliberalismului și renașterea istoriei“. Acolo, laureatul premiului Nobel îl critică și el pe Fukuyama și dă vina pe așa-numitul „neoliberalism economic“ pentru recrudescența din ultimii ani a autoritarismelor și „iliberalismelor“ de toate felurile.

Potrivit lui, „economia de piață“ și globalizarea au subminat democrația, au distrus suveranitatea popoarelor, au creat sărăcie, au accentuat inegalitățile și au culminat cu ceea ce se numește actuala criză a schimbărilor climatice. „Dacă criza financiară din 2008 nu a reușit să ne facă să înțelegem că, lăsate neconstrânse, piețele nu funcționează, atunci criza climatică ar trebui, cu certitudine, să ne determine să realizăm că neoliberalismul va duce literalmente la sfârșitul civilizației noastre“, scrie Stiglitz. Acum, precum multe alte critici de stânga la adresa statu-quoului actual, și aceasta, a lui Stiglitz, conține sferturi sau chiar jumătăți de adevăr. În mod normal, libertatea economică a fiecăruia, indiferent de clasă, rasă, religie, etnie, sex etc., coroborată cu respectul pentru proprietatea privată și cu aplicarea universală și fără excepții a principiului neagresiunii, asigură democrația reală în societate. Stiglitz observă cu îndreptățire că, dimpotrivă, în sistemul actual, există privilegiați și dezavantajați. Greșește grav însă atunci când afirmă că de vină este „piața“ (nu „piețele“), adică libertatea economică, iar soluția este intervenția statului. Lucrurile stau, de fapt, exact invers: statul este cel care creează, mai vizibil sau mai subtil, clase privilegiate și clase dezavantajate, inclusiv atunci când, aparent, discursul politic dominant al elitelor conducătoare nu încetează să omagieze „economia de piață“. Și luăm chiar exemplul lui Stiglitz: criza financiară mondială din 2008, pusă de el pe seama speculațiilor piețelor financiare „nereglementate“. Până să ajungem însă la tranzacțiile cu derivative complexe, dacă o luăm de la bază, observăm că statul a fost cel care a impus băncilor, cu cele mai bune intenții „sociale“, să-și sporească creditarea ipotecară către debitorii cu venituri mici și nesigure, creând practic clasa subprime și stimulând hazardul moral, în contra celor mai bune practici prudențiale de evaluare a riscului. Mai mult, a creat vehiculele de stat Fannie Mae și Freddie Mac, ca să reducă și mai mult aparența riscului. Politica ultrarelaxată a băncii centrale Federal Reserve a făcut restul. Și, ca și cum nu ar fi fost suficient, ulterior a intervenit și a salvat băncile de efectele conjugate ale propriilor măsuri intervenționiste inițiale și, stimulat de acestea, ale comportamentului iresponsabil al instituțiilor financiare. Cum să nu fie justificată, atunci, revolta omului de rând și recrudescența populismului (cu care nu am face decât să cădem din lac în puț)?! Numai că, nota bene: nu „piața“, ci chiar intervenționismul care a împiedicat-o să se manifeste a creat criza. Pe scurt, „neoliberalismul“ arătat cu degetul de Stiglitz nu este câtuși de puțin o versiune contemporană a liberalismului clasic, care celebra libertatea economică, ci un sistem în care, sub aparența economiei de piață, bunăstarea și, mai ales, oportunitățile sunt redistribuite prin instrumente intervenționiste subtile. Acest lucru face ca, de fiecare dată când lucrurile merg prost, adică la fiecare fază de declin a ciclului economic, oprobriul să se manifeste nu față de acest intervenționism și nedrept, și păgubos, ci față de „capitalism“. ■