Subiecte stoarse din piatră seacă, la vremuri electorale plictisitor de previzibile…

35
5 minute de lectură

Vorbă multă, hărmălaie-n toată regula în spaţiul nostru public după primul tur al alegerilor prezidenţiale din 10 noiembrie 2019. Voci iuţite ale unor politicieni şi mai ales analize înfierbântate ale comentatorilor aflaţi mereu în căutarea „ştirilor fierbinţi” sau „-bombă”, „în curs de explozie” (cum s-ar putea traduce, perifrastic, sintagma anglo-americană a „breaking news”-urilor), a „şocurilor”, a surprizelor nemaivăzute-nemaiauzite. Dacă nu prea sunt, se pot inventa, se pot stoarce din piatră seacă…

Rezultatele primei runde a cursei pentru Cotroceni se ştiau dinainte. Se ştie şi cine va câştiga finala, şi cam cu ce scor. Viorica Dăncilă, Dan Barna şi Mircea Diaconu, cei 3 candidaţi care aspirau la rolul de perdant/ă în turul al 2-lea, în faţa lui Klaus Iohannis, liderul detaşat al tuturor estimărilor, au părut o vreme că-şi vor disputa acerb calificarea. PSD-ul din partea căruia candida fosta prim-ministresă a putut furniza o susţinere electorală serioasă, chiar şi în condiţiile de diminuare severă din ultima vreme. În schimb Alianţa USR-PLUS, cu argumentul energiei tinereşti, dar cu structuri de organizare doar în mediul urban, n-a făcut faţă, şi nici refuzul obstinat, ilogic în fond, al liderului USR de a-şi aduce partidul la guvernare după ce contribuise la adoptarea recentei moţiuni de cenzură, în ajunul campaniei electorale prezidenţiale, nu i-a făcut bine. În sfârşit, candidatul Pro România şi ALDE n-a fost convingător în strategia sa de autopromovare strict individuală: s-a vrut imagine a „omului din popor”, drept care a refuzat asocierea directă cu cele două partide, ceea ce s-ar putea să-i fi alienat chiar şi pe o parte dintre votanţii acelora, fără să-i mai fi putut atrage pe alţii, căci cum să-ţi abandonezi anterioarele opţiuni pentru formaţiuni politice solide, care pot decide asupra mersului lucrurilor în ţară, pentru unul singuratic, cu puteri – deci – foarte limitate. În atari condiţii, ultimele sondaje de dinaintea scrutinului arătau limpede care va fi clasamentul. S-a confirmat la numărătoarea voturilor: pe locul 2, după Iohannis, s-a calificat Dăncilă, la rândul ei detaşată clar de ceilalţi.

Mici observaţii asupra stategiilor de campanie. În cazul lui Barna a fost frapantă înlocuirea sa frecventă pe afişe cu mai-cunoscutul lider al PLUS Dacian Cioloş, probabil pentru realizarea unui transfer de notorietate. Însă cum să-l votezi pe unul când îl tot vezi în faţa ochilor pe celălalt, care nu candidează?! Confuzia a devenit ridicolă atunci când, în timpul ultimului miting electoral al lui Barna, la Bucureşti, televiziunile au transmis discursul lui Cioloş ţinut sub un „banner” lat cât scena, înfăţişându-l… tot pe el, pe Cioloş, nu pe candidat, pe Barna!

Diaconu a apărut în mai-toată publicitatea electorală încruntat, probabil în ideea de a se arăta apăsat de grijile naţiei. A părut mofluz, când ar fi trebuit să fie atrăgător ca un… actor! Iar campania sa din partea unei fantomatice „Alianţe pentru un Om” includea un nonsens: o „alianţă” presupune mai mulţi oameni, o solidaritate, nu o solitaritate!

Am mai remarcat căutătura fioroasă a lui Theodor Paleologu pe o sumedenie de afişe din care ne privea crunt, de sub sprâncene arcuite ameninţător, în timp ce inscripţia-slogan de-alături începea cu solicitatea „respectului” cetăţenilor: cu de-a sila, la o poruncă aspră?!

Rezultatul primului tur fiind dinainte-ştiut, comentariile pe voci iuţite ori înfierbântate au suprainterpretat procentele în sine şi cauzele care-au condus la rezultatele la care-au condus. În cazul lui Barna, ratarea finalei a fost proclamată drept „catastrofă”, deşi scorul obţinut, în scădere faţă de cel înregistrat de Alianţă la europarlamentarele din 26 mai, a fost totuşi onorabil, peste 14%, deci aproape dublu față de reprezentarea parlamentară a USR (PLUS înfiinţându-se după ultimele alegeri pentru adunarea legislativă). „Să-şi dea demisia de la şefia partidului!”, i s-a cerut fără rost, şi din interior, şi de pe margine.

Cam asta a fost istoria prezidenţialelor din România anului de graţie 2019.

Întrucât va urma un ultim episod cu deznodământ şi mai previzibil, deci nu prea e nimic de aşteptat ca surpriză sau „ştire-bombă”, s-a-ncins o polemică politico-mediatică despre absenţa marilor confruntări televizate dintre finalişti. „Vai!, vai!, Iohannis nu vrea să dialogheze cu Dăncilă!”; şi: „Deficit grav de democraţie!”. Dar şi Dăncilă, ca şi Barna, refuzase şi ea, înaintea primului tur, dezbaterile publice cu ceilalţi aspiranţi, până la totalul de 14 înscrişi în competiţie, ambii, Dăncilă şi Barna, condiţionându-şi participarea de prezenţa lui Iohannis, care a preferat să nu dea curs invitaţiilor de acest fel. Avansul său, confortabil, justifica decizia: de ce să te oferi ca ţintă în câmp deschis pentru tirurile concertate ale unor pigmei care sperau să profite astfel de notorietatea şi de prestigiul tău?; şi, cu atât mai mult, cum să accepţi o „confruntare”, înaintea celei de-a doua runde, cu lidera partidului care a atacat constant, în ultimii 3 ani, democraţia şi statul nostru de drept, başca nivelul intelectual şi de stăpânire a limbii române, deplorabil? Culmea culmilor!, şi Dăncilă, şi comilitonii, şi-o serie-ntreagă de comentatori înfierbântaţi au acuzat refuzul lui Iohannis drept „ştirbire” a democraţiei pe care – de fapt – chiar el a apărat-o ferm în aceşti ani de asaltul demolator al PSD, al coaliţiei PSD-ALDE!

Preşedintele în exerciţiu va obţine curând al doilea mandat la Cotroceni, cu scor foarte mare, şi se va-„nchide” şi acest subiect stors din piatră seacă, la vremuri electorale plictisitor de previzibile… ■

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele