Clienții băncilor vor plăti, în final, „taxa pe lăcomie”

„Lăcomia băncilor”, motiv invocat pentru introducerea taxei asupra activelor bancare, este în fapt o problemă structurală a pieței bancare românești – slaba intermediere financiară – și unde o mare parte din vină cu privire la costul creditului este chiar a autorităților statului.

44
8 minute de lectură

Taxa pe lăcomie” este plătită, în final, de clienții băncilor

Doar 2,5 puncte procentuale (cu un punct procentual peste mediana UE) din dobânda la credit se justifică prin acoperirea costurilor operaționale, în vreme ce riscul de țară poate „umfla” dobânda cu până la 3 puncte procentuale, iar costul surselor de acordare a creditelor (dobânda la depozite) vine cu un plus de 2-3 puncte procentuale.

În 2010, atunci când guvernul ungar a anunțat introducerea taxei pe lăcomie asupra activelor băncilor, un argument a fost eficientizarea funcționării băncilor și în special a pieței creditului.

Taxa pe lăcomie nu a rezolvat problema ineficienței instituțiilor de credit ce activau pe piața ungară, ci a afectat masiv clienți captivi, cu credite ipotecare, arăta, trei ani mai târziu, un studiu al economiștilor Gunther Capelle-Blancard și Olena Havrylchyk. „Băncile sunt capabile să transfere sarcina fiscală către clienții lor prin creșterea marjelor de dobândă și prin mărirea comisioanelor bancare. În plus, băncile modifică ratele dobânzilor în special pentru acei debitori cu cea mai mică elasticitate a cererii de credit, respectiv pentru acei clienți „captivi” care au contractat credite ipotecare, în timp ce societățile nefinanciare și gospodăriile care semnează un nou contract de împrumut nu sunt la fel de mult afectate. Faptul că băncile pot transfera sarcina fiscală asupra clienților lor ce dețin credite ipotecare constituie o problemă, deoarece ineficiența instituțiilor de credit rămâne nesoluționată, iar debitorii doar plătesc mai mult costurile împrumutului”, a concluzionat studiul celor doi economiști, care sunt profesori la Universitatea Sorbona din Paris, respectiv la Universitatea din Lille.

Este posibil ca taxa asupra activelor bancare aplicată în Ungaria să fi fost „sursa de inspirație” pentru cei care au lansat în România, în ultimele zile ale anului trecut, această nouă povară fiscală, ministrul de finanțe Teodorovici și consilierul Darius Vâlcov.

Și, din păcate, această nouă taxă ce urmează a se aplica asupra activelor băncilor din România nu numai că nu va aduce soluții benefice pentru clienții băncilor, așa cum susțin inițiatorii ei, ci și va conduce la adâncirea unor probleme ale pieței bancare românești, probleme care au ca numitor comun slaba intermediere financiară de pe piața românească.

O intensitate joasă a creditării

Situația „ineficienței instituțiilor de credit” reliefată de studiul celor doi economiști francezi este similară cu cea înregistrată în sistemul bancar românesc, singura diferență fiind aceea că industria bancară din România are cel mai scăzut grad de intermediere financiară din Uniunea Europeană (UE), evident (mai mic decât în Ungaria). Raportul activelor bancare în PIB, măsură a intensității intermedierii, a fost de 52,2% în iunie 2018, valoare semnificativ inferioară mediei din UE (208%), conform datelor oferite de ultimul Raport asupra stabilității financiare al Băncii Naționale a României (BNR). „Gradul redus de intermediere în România este reflectat de nivelul scăzut al activelor alocate angajaților din sectorul bancar. Un angajat al băncilor din România gestionează în medie 1,85 milioane de euro (septembrie 2018), iar în UE eficiența din această perspectivă este mult mai ridicată, revenind în medie 15,7 milioane de euro la un angajat bancar. Această diferență accentuează, pe de o parte, orientarea băncilor către produsele de tip retail în România și, pe de altă parte, relevă avantajul economiilor de scală la nivelul instituțiilor de credit din alte țări ale UE”, arată raportul BNR.

Cost mare pentru fiecare leu plasat

Intermedierea la cote mai joase accentuează și costurile, unele de neevitat, pe care le au băncile, conturând un profil mai puțin eficient al afacerii bancare din România. Indicatorul cheltuieli operaționale raportat la active medii este de 2,5%, mult mai mare față de media europeană, de 1,5% accentuând ideea efectelor negative induse de intermedierea scăzută.

Cheltuielile operaționale ale băncilor din România sunt influențate în principal de costurile de personal (care reprezintă aproximativ 48% din total) și de cheltuielile administrative (44%), ponderea cheltuielilor asociate amortizării fiind redusă. Raportul BNR observa că o creștere a intermedierii financiare acompaniată de o scădere a cheltuielilor ar îmbunătăți eficiența băncilor.

Întrebarea este: dacă s-ar tăia din cheltuieli, atunci s-ar vedea o reducere a dobânzilor la credite? Costurile de operare sunt mari, aproape jumătate din bani fiind cheltuieli de personal, dar o reducere a acestora, printr-o eventuală restructurare a personalului, nu ar influența prea mult nivelul dobânzilor.

Reducerile cheltuielilor operaționale ar putea echivala cu cel mult un punct procentual la diferențialul dobânzilor la credite versus dobânzile la depozite.

De asemenea, o reducere a diferenței dintre dobânzile la credite și cele la depozite pe seama scăderii primelor ori a creșterii ultimelor ar afecta semnificativ profitabilitatea sistemului bancar.

Tehnic vorbind, chiar și cu o diferență relativ mare între dobânzile percepute de bănci la credite și cele plătite la depozite, așa cum este acum în România, băncile nu au profituri spectaculoase. Valoarea medie a ROA (profit net pe active medii) era de 1,74% la octombrie 2018, iar o medie a ROA în ultimii ani zece ani este de 0,44%, evident alterată de efectele ultimei crize financiare.

Și totuși, dobânda e mare…

La finele lunii septembrie 2018, diferențialul dintre dobânzile la credite și cele la depozite era de circa 6,4% la lei pe total sector bancar, pentru sume în sold, cu circa 1,4% peste nivelul perioadei similare a anului anterior.

O explicație a acestei diferențe, pe care clienții o percep ca fiind exagerată, este chiar exercițiul creditării: băncile dau credite pe termen lung cu bani plasați pe termen scurt.

Banca Mondială: costul riscului de țară este 3%

Diferența de dobândă ce cuantifică riscul de țară asociat României este de 3%, arată evaluările Băncii Mondiale. Costul de asigurare contra riscului de nerambursare a datoriei suverane este invers corelat cu volatilitatea asociată climatului politic, economic şi de afaceri.

Costul riscului de țară poate fi redus doar dacă măsurile diferitelor guverne asigură creștere economică susținută, predictibilitate, stabilitate, rigoare, transparență și o percepție scăzută a corupției. Astfel, un raport al FMI asupra stabilității financiare a sectorului bancar românesc indica faptul că sunt necesare politici predictibile și un mecanism eficient de coordonare pentru dezvoltarea sistemului financiar românesc. „Inițiativele publice pentru sprijinirea accesului la finanțare sunt prea fragmentate și sunt lipsite de eficiență și de coordonare”, se arăta în raportul FMI.

„Există unele soluții pentru ameliorarea acestor vulnerabilități provenite din gradul foarte redus de intermediere financiară din România. Costul finanțării și costul capitalului s-ar putea reduce dacă tensiunile aferente cadrului macroeconomic se vor ameliora, iar predictibilitatea legislativă se va îmbunătăți. Din această ultimă perspectivă, este necesară evitarea inițiativelor legislative care ar afecta continuarea procesului de curățare a bilanțurilor instituțiilor de credit sau care ar genera noi incertitudini în sistem, pentru că această nesiguranță este translatată în costuri de finanțare și costuri ale capitalului mai ridicate”, arată raportul BNR.

Prin urmare, aplicarea așa-numitei taxe pe lăcomie riscă să accelereze procesul de dezintermediere financiară și să frâneze iniţiativele destinate stimulării creditării sectorului privat, avertizează BNR. În plus, există riscul ca grupurile financiare străine să transforme filialele instituţiilor de credit locale în sucursale, arată un studiu al BNR transmis către Ministerul Finanțelor. O asemenea mișcare ar permite grupurilor financiare bancare să reducă volumul capitalului necesar pentru ca băncile locale să desfăşoare activități bancare, cu consecinţa directă a reducerii eficienţei politicilor macroprudenţiale. Iar în final, impredictibilitatea cadrului legislativ va conduce la creşterea costurilor de finanţare, atât la nivelul datoriei publice, cât şi al celei private.

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele