Ediția tipărită | Europa

27 octombrie 2018

ÎN ROMANUL SĂU „Anul 3000: Un vis”, din 1897, scriitorul italian Paolo Mantegazza s-a dovedit un oracol abil. Cetățenii din viitorul său imaginar se bucurau de aer condiționat, energie curată, cărți de credit și de entertainment în realitatea virtuală. Un război uriaș din Europa era urmat de pace, integrarea continentului și o monedă unică. Totuși, imaginația autorului depășește realitatea de azi. Statele sale Unite ale Europei sunt un exemplu al federalismului democratic. Puterea și consimțământul curg lin dinspre cetățenii „cosmopoliți” spre nivelul guvernului, unde acestea sunt exercitate în modul cel mai bun. Subsidiaritatea domnește. „Cât de ușor și de direct este să guvernezi”, comentează naratorul, „când oamenii, familiile și comunele se autoguvernează.” Capitala Europei unite a lui Mantegazza este Roma. Și niciun alt loc nu exemplifică mai bine decât Roma prăpastia dintre aceste idealuri înalte și continentul fracturat de azi.

Pe 23 octombrie, pentru prima dată, Comisia Europeană a respins bugetul unui membru al zonei euro. Guvernul Italiei, o coaliție dintre Mișcarea Cinci Stele, anti-establishment, și Liga Nordului, populistă, de dreapta, are un mandat de la alegători să introducă reduceri de impozite și creșteri de cheltuieli. Propunerile sale ar împinge deficitul Italiei la 2,4% din PIB – peste nivelul pe care UE îl consideră potrivit pentru o țară cu o datorie atât de mare, de circa 130% din PIB. Regulile tehnocrate, convenite la Bruxelles, se ciocnesc astfel de un guvern național democratic. Disciplina supranațională se izbește de voința poporului. Mantegazza ar fi îngrozit.

Povestea trimite la o realitate modernă, pe care romancierul italian nu a reușit să o prezică: ceea ce Dani Rodrik numește „trilema ineluctabilă a economiei mondiale”. Într-o lume globalizată, conform teoriei profesorului de la Harvard, o țară poate avea integrare economică, stat național sau politică democratică, dar nu pe toate trei pe deplin. Poate să aleagă integrarea și statul național, dar să renunțe la controlul democratic în favoarea unor instituții tehnocrate, supranaționale. Poate să aleagă integrarea și democrația, dar să renunțe la statul național și să dispară într-un guvern supranațional. Sau poate să aleagă statul național și democrația, îmbrățișând autarhia sărăcită. Confruntarea dintre Roma și Bruxelles, care ar putea încă să împingă moneda unică spre buza prăpastiei, sintetizează incapacitatea Europei de a negocia această trilemă. (Australia, așa cum scriem în alt articol, pare capabilă să o facă, cel puțin pentru moment.)

Zona euro este destul de integrată pentru a se bucura de beneficii economice. Italia are un surplus comercial și a acumulat o mare parte din datoria sa actuală înainte să adere la euro, când lira se târa dintr-o devalorizare în alta. Beneficiile integrării nu sunt însă destul de palpabile într-o țară care a fost martora unei creșteri lente în ultimele două decenii. Acest lucru este vizibil peste tot în Italia. Chiar și regiunile prospere ies în evidență prin lipsa lor de noutate. De la vitrinele magazinelor și blocurile de birouri, la gări și piețele publice, pare adesea că, de decenii, s-a renovat, reconstruit sau înlocuit foarte puțin. O țară frumoasă este urâțită de o stagnare care ilustrează cu greu beneficiile integrării economice. Nu e de mirare că italienii au votat partide hotărâte să se ia la trântă cu Bruxelles-ul.

În privința statului național, de asemenea, zona euro nu eșuează pe de-a întregul. Guvernele pot să urmeze căi oarecum diferite și să-și stabilească propriile bugete. Chiar dacă Bruxelles-ul și Roma nu vor putea găsi o soluție de compromis, tot ce poate face UE este să amendeze guvernul italian. Totuși, pe parcursul lungii crize a zonei euro, suveranitatea națională a fost, dacă nu sugrumată, cel puțin ajustată de Bruxelles și de piețe. În 2011, presiunea europeană a contribuit la eliminarea de la putere a lui Silvio Berlusconi, în Italia, și a lui George Papandreou, în Grecia, în favoarea unor guverne tehnocrate. În 2015, 61% din greci au votat împotriva condițiilor impuse pentru salvarea economiei, pe care guvernul le-a acceptat apoi. La începutul acestui an, președintele Italiei a respins propunerea de ministru al Finanțelor a noului guvern, Paolo Savona, datorită opiniilor sale eurosceptice. Iar azi, „lo spread”, prăpastia dintre randamentele obligațiunilor italiene și cele germane, este o forță majoră în politica italiană.

Toate acestea ar putea fi acceptabile, dacă alegătorii ar avea mai mult control democratic. Totuși, nici aici, Europa nu este la înălțime. UE este democratică – guvernele alese desemnează comisia sa executivă, guvernele alese alcătuiesc consiliul, alegătorii aleg direct parlamentul –, dar această democrație este viciată. Prezența la vot la alegerile europene este scăzută. Germanii și alți nordici nu dau dovadă de suficientă solidaritate față de cei din sud, ca să împartă datoriile acestora. Cei din sud nu se simt suficient de stăpâni pe regulile comune (chiar și pe cele la care guvernele lor au contribuit) și le resimt ca pe ceva impus din afară. Există un anume grad de sentiment comun, dar nu suficient.

Alegeți ce vreți

Înțelept ar fi ca europenii să decidă, o dată pentru totdeauna, la care dintre punctele din triunghiul lui Rodrik sunt cel mai mult dispuși să renunțe. Tendințele politice diferite adoptă poziții diferite în această privință, dar niciuna nu este onestă în ce privește lucrul la care trebuie renunțat. Managementul presiunilor zonei euro de către UE recunoaște existența statelor naționale separate și încearcă să păstreze beneficiile integrării economice, dar pe seama controlului democratic deplin. Tipurile federaliste, ca Emmanuel Macron, vor mai multă integrare și mai multă democrație europeană, dar nu vor să recunoască faptul că asta duce la slăbirea statelor naționale. Iar naționaliștii eurosceptici, precum Liga Nordului a lui Matteo Salvini, cochetează cu ieșirea din euro, deși mai puțin acum decât în trecut, de fapt, promovând democrația și statul național deasupra integrării economice, fără să fie onești în privința costurilor.

Pentru moment, UE va continua să orbecăie, încercând și nereușind să aibă toate cele trei componente ale triunghiului lui Rodrik. Dar în cele din urmă, membrii săi vor trebui să aleagă. Nu este probabil, dar este de imaginat, o explozie a conflictului dintre Bruxelles și Roma, care să ducă la o criză reală, forțându-i pe europeni să aleagă între integrare și statul național, de pildă. Chiar dacă nu se va întâmpla asta, ar fi stupid să ignorăm una dintre predicțiile cele mai importante ale lui Mantegazza: faptul că integrarea europeană avansează doar prin criză.

Acest articol a apărut în secțiunea Europa a ediției tipărite a The Economist, sub titlul „Europe’s trilemma”