Cum se cuvine să fie întâmpinată vizita Papei Francisc în România, ce mesaj aduce Suveranul pontif în această țară majoritar ortodoxă și în ce manieră diplomația și spiritualitatea conviețuiesc în asemenea momente? Teodor Baconschi, fost ministru de externe și fost ambasador al României la Vatican, trasează, într-un interviu acordat revistei Reporter Global, principalele linii ale acestui eveniment istoric ai cărui martori suntem.

Ați fost ambasadorul României la Vatican în perioada vizitei papale a lui Ioan Paul al II-lea. Cum se întrepătrund dimensiunile spirituală și diplomatică în astfel de situații?

Papa e capul Bisericii Catolice (în care se roagă 1,3 miliarde de credincioși). Chiar dacă e și șeful unui stat minuscul, el călătorește cu titlul apostolic de episcop al Romei și urmaș al Sfântului Petru. Sfântul Scaun e singurul stat care nu are interese militare, economice sau politice: singura lui vocație e răspândirea Evangheliei lui Hristos, într-o „civilizație a iubirii”, așadar într-o lume în care conflictele lasă loc păcii. Nu ne va mira, prin urmare, încărcătura strict spirituală a vizitei pe care Papa Francisc o va face în România. Ei i se adaugă, dat fiind contextul nostru majoritar ortodox, o latură ecumenică, de solidaritate interconfesională.

Cu ce mesaj vine Papa Francisc în România, o țară majoritar ortodoxă, din Europa de Est, dar și cu o moștenire catolică substanțială?

Deviza aleasă e „să mergem împreună!” – ca îndemn practic și ideal de perspectivă. Pare o banalitate sentimentală, dar e în fond un obiectiv ambițios, căci Europa cunoaște o criză de identitate, proiectul european trece prin turbulențe populist-naționaliste, iar religia e când politizată antioccidental, când îngropată sub șapa de beton dogmatic a unei secularizări agresive. N-aș spune că avem o „moștenire catolică” substanțială. Statisticile confesionale indică prezența unei copleșitoare majorități ortodoxe. Ce-i drept, Țările Române – și Transilvania de după Reformă, trecută sub administrația Vienei habsburgice – au avut mereu relații vii cu Roma și cu Papalitatea. Știm chiar că, în perioada fondatoare a dinastiei Basarabilor, unii dintre domnitorii noștri (sau măcar soțiile lor) vor fi primit chiar botezul catolic. Dincolo de aceste ambivalențe de frontieră strategică, românii rămân moștenitorii spirituali ai Imperiului Roman de Răsărit, cu sediul pe Bosfor, la Constantinopol. Numai că suntem unica Biserică Ortodoxă Autocefală de limbă și cultură latină (în pofida secolelor de slavonism liturgic). Adevărul e că ne-am născut ca națiune modernă când am scăpat de învelișul chirilic și de opresiunea fanariotă…

Cum trebuie să privească creștinii ortodocși români vizita Suveranului Pontif, în condițiile în care mai există în Biserica Ortodoxă Română voci ale căror mesaje nu sunt tocmai amicale față de o asemenea prezență? Sunt sau nu aceste puncte de vedere marginale, în ansamblul Bisericii noastre, și ce resorturi are o asemenea atitudine?

Sper s-o privească senin, civilizat, irenic! Vizita aceasta nu ne schimbă identitatea, dar ne reafirmă simbolic latinitatea și comuniunea europeană. Mai mult, creștinii ortodocși trebuie să înțeleagă dreptul și bucuria compatrioților romano-catolici și greco-catolici de a-și întâlni, la ei acasă, Păstorul spiritual. Am auzit și eu vocile „nu tocmai amicale” despre care vorbiți: toate comunitățile religioase conțin ceva elemente „talibane”, fundamentaliste, ostile dialogului și obsedate de o „puritate” care, cred ei, trebuie apărată zgomotos. Nu cred că aceste voci reprezintă grosul opiniei publice ortodoxe din țara noastră. Și, oricum, nu Sf. Sinod al BOR, care a încuviințat și prima vizită pontificală (cu adevărat istorică) de acum două decenii. Mai mult, românii trebuie să-și amintească faptul că diaspora se roagă, cu precădere, în lăcașuri oferite nouă de catolicii din Italia, Spania etc. Nu poți fi bădăran și ingrat cu șeful unei Biserici care oferă ospitalitate liturgică atâtor milioane de români stabiliți în state occidentale.

Ce fel de om și ce fel de Papă este Francisc I?

I-am cunoscut pe Papii Ioan Paul al II-lea și pe Benedict al XVI-lea, dar nu și pe actualul Suveran Pontif, așa că știu ce-i de știut din surse secundare. E un Papă surâzător, un om blând, bun, generos, deschis, simplu în vorbe și conduită. Nu mai poate juca rolul crucial asumat de polonezul Wojtyla și nu are grandoarea teologică a lui Joseph Ratzinger, dar e un om al timpului său și un creștin care face, pilduitor, experiența smereniei personale: a cam trecut era renascentistă a Principilor Bisericii, instalați în palate somptuoase (și cam neo-păgâne).

Papa Francisc a fost aplaudat adesea pentru empatia și grija manifestate față de păturile defavorizate. Acest lucru i-a atras însă și critici pe linie ideologică, fiind chiar etichetat ca marxist. Cum stau lucrurile aici?

Ei, marxist! Uneori sunt și conservatorii mei (căci acolo mă situez, într-o formulă pro-occidentală și culturalizată) victimele unor judecăți simpliste, de ordinul etichetării sumare. Sigur că Papa Francisc a trăit toată viața în Argentina, adică în teologia socială mereu activă a înaltului cler latino-american, confruntat cu dictaturi militare, crize economice, inflații galopante, revolte și răsturnări dramatice de peisaj politic. Fostul cardinal Bergoglio e mai curând un realist decât un adept al „teologiei eliberării” (care a fost condamnată de Vatican). Nu are „sofisticarea” adesea stearpă de care dau dovadă episcopii europeni, cărora – prin directețea lui virilă – le strică adesea cutumele sibarite.

Care sunt reformele de care credeți că vor ține cont istoricii și în ce măsură amprenta lor va lăsa o urmă pe termen lung asupra Bisericii Catolice?

Nu știu, căci n-am suficient recul istoric. Apreciez curajul Papei de a tăia chirurgical în chestiunea scandalurilor de pedofilie apărute în anumite dioceze bogate din SUA și Europa apuseană (și care au fost mușamalizate în fel și chip). Îmi place stilul lui popular, felul în care apare, pe neașteptate, prin curtea unor familii sărace din periferia Romei… Avem de-a face cu o personalitate spontană, autentică, de-a dreptul „franciscană” (de altfel, nu cred că și-a ales numele lui Poverello de florile mărului).

A avut în vreun fel de câștigat apropierea dintre ortodoxie și catolicism sub pontificatul lui Francisc?

N-a fost, până acum, un promotor de prim ordin al apropierii de ortodocși. Mai multe a făcut din acest punct de vedere Papa Ioan Paul al II-lea. Până la urmă, dincolo de documentele teologice și de comisiile oficiale prinse în dialog, națiunile europene trebuie să se educe într-un spirit fratern, care apără creștinismul cu mijloace democratice, raționale, cu argumente istorico-intelectuale și cu bun simț… În calitate de creștini, n-aș spune că e cazul să lăsăm chiar totul pe seama teologilor profesioniști. Suntem cu toții mădulare ale aceluiași populus Dei…