Teoria involuţiei. Două studii de caz

71
5 minute de lectură

O coadă mare la un magazin de cartier. Una din alea la care poți să-ți povestești viața și să termini înainte să ajungi la casă. Doi bărbați vorbeau despre ce-au mai făcut în ultima vreme. Unul dintre ei avea în jur de un metru șaizeci și cel puțin 180 de kile. Purta un trening de firmă, iar în picioare avea adidași de la aceeași firmă. Pantalonii aproape plesneau, iar bluza nu se putea închide din cauza burții. Până și adidașii erau cu șireturile larg desfăcute fiindcă era absolut imposibil să le legi. Asta presupunând că omul s-ar fi putut apleca să se încheie. Celălalt era înalt și înspăimântător de slab. Era îmbrăcat cu niște pantaloni tot de trening, care ar fi trebuit să fie stretch, dar care fluturau pe el. Tricoul se zbătea și el în briza aerului condiționat. În picioare avea niște espadrile extrem de lungi și înguste. Grasul avea în coș o casoletă cu pulpă slabă de porc, trei portocale și un suc energizant. Slabul își cumpăra un piept de pui dezosat și două beri. Vorbeau despre sport. Cetățeanul gras îi explica prietenului său ce performanțe obținuse de când mergea la sală și cum reușise să dea jos două kilograme în ultima lună. Slabul căuta să-l convingă de minunatele beneficii ale alergatului în parc în zori de zi. Grasul era un pic confuz și încă destul de ager la minte ca să-și dea seama că îi e practic la fel de imposibil să alerge pe cât îi e slabului să ridice vreo greutate mai mare de 3 kilograme. Dar destul de politicos să-și asculte interlocutorul. Slabul insista spunând că ieri dimineață a reușit să facă patru ture de lac, ceea ce însemna vreo opt kilometri. Era plauzibil. Dacă bătuse un pic vântul nici nu avea nevoie de un efort prea mare. I-am urmărit și când au ieșit din magazin. Și-au luat rămas bun. Grasul gâjâind, iar slabul cu o voce pierdută. Grasul a plecat urcându-se greu pe o trotinetă imensă de coarnele căreia agățase sacoșa. Slabul a luat-o pe jos și s-a lăsat purtat de adierea ușoară a vântului care din fericire sufla din spate.

O și mai simpatică poveste. Intru într-o farmacie cunoscută de pe Calea Moșilor. La ghișeu nu era nimeni. Mă uit și văd în stânga un bodyguard așezat pe o canapea. Era palid rău și tonfa îi atârna până la podea. Spray-ul paralizant îi căzuse pe jos. Avea în jur de un metru șaizeci și cinci și părea malnutrit. Peste el era aplecat un domn în halat de farmacist și în pantaloni de genul acelora pe care îi poartă medicii. Avea spre doi metri înălțime și halatul țipa pe el scoțându-i în evidență mușchii deltoizi și bicepșii. Tânărul farmacist îi lua tensiunea bodyguardului care stătea să leșine. O secundă, mi-a zis el în sensul că vine repede să mă servească. Aștept oricât, am zis eu fascinat de priveliște și bănuind că doftoricirea va dura mai mult de o secundă. În fine, bodyguardul și-a revenit un pic, dar a rămas letargic pe canapea. Farmacistul mi-a dat ce aveam eu de cumpărat, dar nu-mi venea să plec. L-am întrebat ce are. E ischemic, mi-a răspuns el. Adică avea cardiopatie ischemică. Și cu toate acestea nimic nu-l oprea să fie stâlpul de pază al unei instituții farmaceutice. Angajații se puteau baza pe el în cazul unui atac. M-am gândit: cine ar jefui o farmacie? Și mi-am răspuns imediat, dat fiind absurdul întregii situații. Sigur vreun bătrânel care nu se mai ajunge cu pensia și intră intempestiv și sigur pe el: Acesta este un jaf! Toată lumea la pământ! Apoi către farmacistul atletic: Scoate imediat 30 de flacoane de aspacardin, 6 de ebixa (asta e mai scumpă) și 10 de supramax articulații, pentru soție! Ziceți și dumneavoastră, cine ar putea să-l anihileze pe moșneagul împins de nevoi să devină tâlhar? Bodyguardul convalescent, sau musculosul farmacist? Întrebarea e de ce angajează magazinele, farmaciile și te miri ce alte unități comerciale bodyguarzi bătrâni și vizibil inofensivi. Ce ar putea face cu tonfa pe care abia o țin în mână sau cu spray-ul paralizant, ei înșiși fiind aproape paralizați? E doar așa, să se sperie lumea că locanta e păzită? Sau pentru că firmele care-i închiriază nu-și permit, pecuniar vorbind, decât pensionari semidecrepiți? Astfel de imagini, amuzante peste măsură, vedem la tot pasul. De fapt, ele sunt triste și reprezintă neputința unei nații lovite îndeajuns, din toate părțile, de istorie. Mai rămâne să angajăm gravide, persoane cu copii în brațe și bolnavi în stadiu terminal. Mai avem vreo șansă? Mai avem, atâta vreme cât se vor naște băieți ca farmacistul de pe Calea Moșilor.

[adrotate group="1"]

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele