E uimitor ce atitudini au oamenii în fața unei situații pe care n-o mai pot controla. E fantastic ce soluții găsesc. O să vă povestesc o întâmplare reală din care multe învățăminte simpatice se pot extrage. Eram într-o excursie cu clasa. Copiii, printre care și băiatul meu, erau pe punctul să termine clasa întâi și învățătoarea a decis că trebuie să mergem într-o excursie de o zi ca să le dea elevilor o mică recompensă pentru rezultatele extraordinare la învățătură. Toată clasa luase FB (adică foarte bine, pentru cine n-are copii). E minunat cum își notează învățătorii elevii. Ai sentimentul că întreaga clasă e formată din genii, oameni care vor schimba lumea și vor lumina complet modul de gândire al omenirii. Un băiețel creț și cu o privire ușor tâmpă va reuși să dea de cap misterului teleportării. O fetiță cu zulufi aurii și cu ochi albaștri va descoperi leacul pentru cancer. Un copil creol care spune bancuri cu Bulă va reuși să creeze atmosferă și magnetosferă pe Marte, oferindu-ne astfel posibilitatea să fugim acolo după ce în prealabil vom fi distrus Pământul. Nu-mi dau seama ce va face fi-miu, fiindcă nu s-a exprimat încă în acest sens. Mândru și timorat că stau alături de astfel de personalități, m-am urcat și eu umil în autocar împreună cu învățătoarea și alți șase sau șapte adulți însoțitori. Nu mai țin minte obiectivele călătoriei. Urma să ajungem undeva în zona Piteștiului și să admirăm ceva, cel mai probabil natura. Îmi aduc însă aminte că după ce am admirat peisajele până m-a luat greața (toată lumea zicea ce minunat!, ce superb!), am plecat să vizităm gradina zoologică, undeva într-o pădure în apropiere de o mănăstire. Am văzut un tigru siberian care murea de cald într-o baltă plină de noroi. Am văzut un leu plictisit care citea o carte cu ochii plecați într-o tufă de mohor. Am văzut o leoaică tristă care citise toate cărțile și se gândea că singura soluție e să se apuce de scris. Am văzut doi lemuri ușor nedumeriți de ironia sorții care se mirau cum se face că Radu Mazăre se bucură de peisajele superbe ale țării lor de baștină, iar ei au nimerit undeva pe lângă Pitești. Am văzut un urs care stătea lângă un morman de resturi de mere și portocale și avea o dilemă. De ce nu e lăsat liber să caute prin tomberoane și i se aduc tomberoanele la nas. Dar nu despre afectele metafizice ale acestor animale vreau să vorbesc. După ce le-am văzut pe toate, ne-am urcat în autocar să plecăm spre casă. Copiilor li se făcuse foame și voiau să-și mănânce sendvișurile. Am ochit printre copaci un mic teren viran cu iarbă verde și ne-am oprit. Copiii s-au dat jos și și-au desfăcut pachețelele. Părinții, asfixiați de atâta oxigen, și-au scos pachetele de țigări. Dintre copaci apare un cetățean cu o furcă în mână care începe să zbiere că ne aflăm pe un teren proprietate privată și că cel mai bun lucru pe care l-am putea face e să ne cărăm dracului de acolo. Și ridică furca în aer, convins că n-am înțeles mesajul în integralitatea lui. Învățătoarea și părinții le-au spus copiilor să se pregătească să plece. Haideți, copii, strângeți, fiindcă trebuie să mergem. Cum îi explici unui copil de clasa întâi că trebuie să plece când abia ce-a sosit? Așa că le-am cerut să mă lase pe mine să vorbesc cu domnul cu furca. M-am dus spre el, l-am salutat cuviincios și l-am rugat să ne lase și pe noi vreme de patruzeci de minute să zăbovim pe terenul lui. Nu e terenul meu, e al mănăstirii, zice el. Era, am dedus eu, cel care se ocupa cu mentenanța. Nu facem mizerie, i-am zis eu. Cum să nu faci mizerie, urlă el, tu nu vezi câți copii sunt? Avea dreptate, așa că l-am asigurat calm că o să strângem totul după ce terminăm. Nu strânge nimeni nimic, toată lumea pleacă imediat, altminteri… Altminteri ce?, l-am întrebat. Bagi furca în noi? Întrebarea l-a derutat preț de câteva secunde, timp în care părea că evaluează situația și își calculează șansele de câștig în cazul unei eventuale lupte. Nu era prost, și-a dat seama că ar pierde, drept pentru care mi-a strigat cu o furioasă bucurie soluția finală pe care o găsise: Chem călugării! Mișcare inteligentă, m-am gândit, după care, vizualizând scena, am izbucnit în râs. Era undeva spre ora șase seara, tocmai începea slujba de vecernie. Omul lasă furca și aleargă să-i anunțe pe călugări că o ceată organizată de copii de clasa întâi le-a violat dreptul inviolabil la proprietate și s-a instalat pe terenul lor. Călugării întrerup intempestiv slujba și rugăciunile, își aruncă patrafirele, crucile și cădelnițele, pun mâna pe ciomege și vin în fugă, mânioși, să-și recupereze terenul ocupat. Se pun cu bâtele pe copii, care, depășiți numeric, renunță la sendvișuri, se urcă plini de sânge în autocar și pleacă umiliți și înfrânți spre casă. Victorioși, călugării se întorc la mănăstire și continuă, pioși, slujba de vecernie. Molipsit de hohotele mele, cetățeanul a început și el să râdă. Puteți să stați, dar să nu faceți gălăgie, a zis el. Mai devreme era preocupat de mizerie. În străfundurile noastre, toți avem o sămânță de bunătate. Personajul meu era genetic bun și milos, doar că necazurile și umilințele îi găuriseră sentimentele. Chem călugării!, zisese el. Nu se mai gândise că acești călugări trebuia să fie expresia înțelegerii și a bunăvoinței. Pentru el, ei erau stăpânii, autoritatea. Cine putea să restabilească ordinea dacă nu autoritățile. Nu chemați călugării când aveți o problemă. Răspunsul e înăuntrul vostru, chiar dacă solicită un mic compromis. Ce-or fi înțeles copiii din toată această experiență? Sper să nu fi rămas cu impresia că imediat ce văd un călugăr trebuie să treacă pe trotuarul celălalt. Nu toate drumurile au trotuare.