Jumătate leu, jumătate vultur, cu o cruce în cioc. Grifonul, creatura imaginară care a traversat istoria ca simbol al gardianului tenace, care stă de veghe la ușa lui Zeus, îl poartă pe Apollo în zbor, a rămas desenat pe pietrele tracilor, iar în epoca medievală îl însoțește pe Isus. Grifonul este emblema Serviciului de Informații Externe (SIE), serviciul secret al spionilor români, care va avea o nouă conducere din această săptămână.

SIE este cel mai ermetic dintre serviciile secrete românești. Este populat de James Bond autohtoni sau poate că nu, asta nu știm, pentru că ofițerii SIE sunt persoane cu identitate legendată. Trăiesc sub acoperire, cu nume inventate, conturi și adrese secrete, iar deconspirarea este cea mai mare greșeală profesională care li se poate imputa. Așa reiese nu doar din filme, ci și din Legea SIE, care a fost adoptată în 1998. Doar directorul și cei doi adjuncți sunt numele reale care sunt anunțate public. Restul sunt ofițeri acoperiți.

NATO și piatra de hotar

Se spune că orice scandal în jurul unui serviciu secret coincide cu pierderea credibilității sale. Despre serviciul de informații externe se poate afirma că în perioada postcomunistă a trecut prin două etape, iar piatra de hotar a fost integrarea în NATO. Până în anul 2002, când România a fost invitată să adere la NATO, spionajul românesc a traversat o perioadă în care suspiciunea, neîncrederea față de persistența tacticilor Securității și scandalurile au pus SIE în linie cu celelalte servicii românești de informații, cu imagine negativă. După integrarea efectivă în NATO, în 2004, despre SIE s-a scris și s-a dezvăluit din ce în ce mai puțin. A coincis această perioadă cu reformarea profundă a structurilor de spionaj românești? Este o întrebare la care parlamentarii din Comisia de control a acestui serviciu, ca și directorii propuși de șeful statului și votați de Legislativ au răspuns, constant și ferm, „da”.

Într-o epocă în care inamicii României și ai aliaților săi strategici sunt într-o schimbare de paradigmă, când adversarii cei mai aprigi poartă un nume generic, terorismul, iar toată lumea spionează pe toată lumea, pare hazardat să evaluezi activitatea SIE. Dezvăluirile Wikileaks din anul 2015, potrivit cărora cancelarul Germaniei, Angela Merkel, a avut interceptate convorbirile telefonice din sediul ambasadei SUA la Berlin, au ridicat sprâncenele tuturor și, cel mai probabil, au aruncat strategiile de spionaj în aer. Așadar, a devenit oficial că urmărești fiecare mișcare, chiar și a aliaților militari.

Recent, o știre care a trăit câteva zile a anunțat că o persoană cu dublă cetățenie, moldovenească și română, a fost arestată în Rusia pentru spionaj în favoarea României. Carina Țurcan, președinte al Consiliului de Administrație al celei mai puternice companii (de stat) în domeniul energiei electrice din Republica Moldova, a fost arestată de FSB. Ministerul român de Externe a confirmat că este vorba despre reținerea unei persoane cu cetățenie română, însă a cerut să nu se speculeze prea mult în absența unor informații concrete venite de la Moscova în privința acuzațiilor. În urmă cu opt ani, un ofițer SIE, Gabriel Grecu, aflat sub acoperire la ambasada română de la Moscova, a fost expulzat după ce a fost acuzat de FSB că ar fi încercat să obțină informații militare de la un cetățean rus. Sunt două evenimente care indică schimbarea de fronturi pe care lucrează un serviciu de spionaj al unei țări membre a NATO.

De altfel, declarațiile politicienilor români au desemnat partenerii NATO ca fiind aliații strategici ai serviciilor românești de informații, mai cu seamă Statele Unite. Există întâlniri într-un program de colaborare între serviciile românești și americane și au fost consemnate și aprecieri ale reprezentanților, fie politici, fie șefi de servicii americane, la adresa colaborării cu SRI și SIE. De asemenea, s-a vorbit autorizat despre aportul de informații și de legături pe care ofițerii români l-au pus la dispoziția NATO din spațiul Orientului Mijlociu și al Africii de Nord.

Probleme care nu dispar

Scandalul acoperiților, atât de des invocat în dezbaterea publică, a zguduit și SIE. În plină campanie electorală în 2014, președintele în funcție, Traian Băsescu, l-a acuzat pe candidatul PSD la Palatul Cotroceni, Victor Ponta, că ar fi fost ofițer acoperit al SIE din anii ’90, de pe vremea când Ponta era procuror. O declarație care a stat multă vreme pe agenda publică, dar care nu a putut fi probată. Și asta pentru că, prin lege, SIE nu-și deconspiră, sub niciun chip, cadrele. Sunt secretizate, tot prin lege și prin decizii ale Guvernului, mai multe documente, între care, cele mai ferecate, rămân listele de acoperiți. La momentul respectiv, deși președintele în funcție al țării este și șef al CSAT, coordonator principal și beneficiar al activității operative și informative a SIE altminteri, nu a putut consulta lista ofițerilor racolați de serviciul secret. Guvernul nu a aprobat desecretizarea, iar directorul de atunci al SIE, Teodor Meleșcanu, a ținut o pledoarie despre cât de periculoasă ar fi deconspirarea „acoperiților”. Un comunicat oficial al SIE, din acel an, spunea că în perioada 2004-2014 „au fost deconspirați 70 de ofițeri ai serviciului”. La rândul său, Mihai Răzvan Ungureanu, de două ori director al SIE, a plusat cu afirmația că ofițerii deconspirați riscă să-și piardă chiar viața. El a mai spus că, în activitatea operativă, „SIE a avut și pierderi” în ultimii ani, sugerând că ar putea fi vorba, în acest caz, de pierderi de vieți omenești.

Dintre toate legile care există în România în acest moment, una singură, cea care reglementează statutul magistraților, le interzice judecătorilor și procurorilor să fie agenți acoperiți. Dar în condițiile în care orice colaborare cu serviciile de informații este pecetluită prin lege și încadrată la secrete de stat, rămâne ca doar întâmplarea să deconspire vreun agent sau ofițer activ.

Mărul discordiei

Ofițerii acoperiți reprezintă o problemă de încredere în astfel de servicii și în perspectivă istorică. Și are legătură cu Securitatea comunistă. Dintre arhivele fostei Poliții Politice a regimului torționar, care potrivit Legii CNSAS ar trebui desecretizate, s-au păstrat la secret o serie de documente. Ele nu au ajuns în custodia CNSAS cu explicația că desecretizarea lor ar constitui o problemă de siguranță națională. Cât din arhivele Securității sunt în continuare secrete reprezintă încă o dispută între istorici. Au căzut cu toții de acord însă că marea lor majoritate sunt cele ale CIE, precursorul actualului SIE, și ale Comitetului Central al PCR.

Despărțirea de Securitatea comunistă a însemnat în toți acești ani și o privire atentă la serviciile secrete. Între ele, actualul SIE a avut partea sa de poveste. Până la integrarea în NATO, serviciul de spionaj a trecut prin mai multe etape de reconfigurare, în care criteriul a fost reprezentat de apartenența la Securitate. În mandatul prezidențial al lui Emil Constantinescu, în 1997, CSAT a dat afară 40% din personalul activ al SIE, pe criteriul menționat. La începutul anului 2001, când România negocia intrarea în NATO, s-a constatat că o serie dintre foștii ofițeri DIE sau CIE (siglele sub care au operat structurile de spionaj comuniste – DSS) se refugiaseră în politică. Ristea Priboi este un exemplu. Fusese în misiune operativă în Marea Britanie și în Bulgaria, după care a devenit deputat PSD, după ani de consiliere a lui Adrian Năstase ca șef al Camerei Deputaților. Trecutul său a fost deconspirat în momentul în care a fost promovat șef al Comisiei parlamentare de control al activității SIE. Priboi s-a retras cel mai probabil din activitatea operativă, a ieșit la pensie și din politică, iar acum este om de afaceri. Un traseu similar l-a avut și generalul Tudor Constantin Silinescu (adjunct al directorului SIE între 1992 și 1997), devenit apoi consilier al premierului Adrian Năstase (după 2000). A decedat în 2007.

Despre apartenența la DIE s-a vorbit și în cazul lui Ioan Talpeș, fostul director al SIE în primele mandate prezidențiale ale lui Ion Iliescu (1992-1997), cel care a fost consilier prezidențial pe probleme de siguranță națională în timpul negocierilor de aderare la Alianța Nord-Atlantică.

Despre cum și-a amenajat SIE diferitele etape de restructurare și reorientarea către o altă strategie și tactică, oficial nu se știu prea multe. Tehnic vorbind. Restructurarea a avut loc în spatele ușilor închise, fără enunțuri bombastice și fără „procese publice”. O încercare eșuată a fost procesul care i-a fost intentat lui Nicolae Pleșiță, șeful brigăzii care a organizat atentatele de la Europa Liberă – a început în 1998, a fost întrerupt în 2001, reluat în 2004 și clasat în 2009, la moartea torționarului.

O omerta păzită de grifoni a statuat că reforma înseamnă ieșirea la pensie cu stele de generali pe epoleți și pensii pe cât de astronomice, pe atât de liniștite. Tinerii din sistem la momentul 1989 au gestionat integrarea SIE în NATO. Printre ei, cei doi generali care au condus serviciul din 2005 și până astăzi, ofițerii care aveau 29 de ani la Revoluție, Silviu Predoiu și Vasilică Sarcă. Despre primul se spune că ar urma să se pensioneze, cel de-al doilea este proaspăt pensionar, din luna mai.

Episodul anticorupție

Despre implicarea serviciilor de informații în combaterea corupției s-a vorbit mult și apăsat. Pe vremea în care SRI atrăgea întreaga atenție asupra sa în privința naturii implicării în dosarele instrumentate de procurori, SIE a avut un episod destul de controversat. Șefa DNA, Laura Codruța Kovesi, s-a plâns, la un moment dat, că nu primește ajutor informativ de la SIE în urmărirea peste hotare a banilor celor suspectați de corupție care erau în anchetă. Ascunderea banilor, investițiile fabuloase ale politicienilor cu dosare DNA în Africa și America Centrală și de Sud erau la ordinea zilei. Presa a fotografiat chiar reședințele din Brazilia ale lui Liviu Dragnea și din Madagascar ale lui Radu Mazăre. De la SIE, singura replică a fost cea a șefului de-atunci, Mihai Răzvan Ungureanu, care a precizat că legea nu-i permite serviciului în cauză să urmărească suspecții de corupție autohtoni.

Politizarea grifonului

De-a lungul acestei perioade de reformare, a mai existat un pericol care a pândit la ușa spionajului românesc. Politizarea. Tentația puterii de a folosi în lupta politică arsenalul de active, relații și strategii ale oricărui serviciu de informații în propriul interes. Se cuvine, la acest capitol, să amintim faptul că SIE a funcționat din decembrie 1990 și până în vara lui 1998 fără lege proprie. Și fără Comisie parlamentară de control. Doar sub coordonarea CSAT, cea mai ermetică entitate a statului român, care funcționează sub îndrumarea președintelui țării. Iar din anul 1998 și până acum SIE a funcționat după o lege care nu a fost niciodată amendată. Au existat încercări, s-au formulat chiar legi noi, dar niciodată, în 20 de ani, nu s-a constituit o majoritate parlamentară care să aducă acest serviciu de informații în acord cu noile imperative – strategice, politico-diplomatice și, în primul rând, de securitate globală. Este și cazul celorlalte servicii române de informații, mai gravă fiind situația SRI în privința legislației.

Directorii apolitici

Una dintre cele mai des invocate nevoi de schimbare a legii s-a referit la interzicerea directorilor SIE să facă politică după ce își încheie mandatul. Șase directori a avut până acum spionajul românesc postcomunist (cu Gabriel Vlase), toți, până la momentul numirii în funcție, au fost activi în politică. Toți, la finalul mandatului în fruntea SIE, cu excepția lui Gheorghe Fulga (care a refuzat un post de ambasador), s-au întors în partide. Ioan Talpeș a fost ministru PSD, Mihai Răzvan Ungureanu a fost premier al PDL (deși era membru PNL) între două mandate la SIE, Claudiu Săftoiu s-a întors la PNL, Teodor Meleșcanu, ministru ALDE și candidat la Președinție. Ultimul exemplu, al lui Meleșcanu, a marcat o tușă groasă. A demisionat la finalul lui 2014 din fruntea spionajului românesc pentru a candida la Palatul Cotroceni în numele unui partid obscur, al rezerviștilor din servicii, poliție și armată. A devenit parlamentar ALDE și ministru de Externe după alegerile din 2016. Mihai Răzvan Ungureanu a avut un traseu asemănător, însă cu mai puțin succes în ocuparea de demnități publice. Despre MRU s-a vorbit ca despre un lider unificator al dreptei, despre candidatura la prezidențiale și despre fondatorul unui nou partid (asemănător ca orientare civică aceluia pe care îl organizează acum Dacian Cioloș).

Partidele au reacționat la aceste posibile cariere în care șefia SIE să constituie trambulina către Palatul Cotroceni. De aceea, PSD a promis interzicerea intrării în politică după șefia SIE, când Mihai Ungureanu cocheta cu candidatura la funcția supremă în stat. La fel și PNL a promis în momentul în care Meleșcanu a anunțat că vrea să fie președinte.

Președintele, out de la numirea șefului SIE

În ultima vreme, PSD vorbește intens despre nevoia de schimbare a legilor de siguranță națională – între care este și Legea SIE. Este foarte posibil ca sesiunea parlamentară din toamnă să aibă ca prioritate acest subiect. Una dintre principalele ținte ale social-democraților este scoaterea președintelui țării din procedura de numire a șefilor principalelor servicii de informații – SRI și SIE. Este, așadar, o chestiune de timp, în cazul în care coaliția guvernamentală nu se răzgândește. Astfel, șefului statului i se mai amputează una dintre prerogativele care oferă conținut funcției supreme în statul român din perspectiva legitimității oferite de sufragiul direct și din postul de comandă pe care îl deține în raport cu structurile de siguranță, ca șef al CSAT.

Nominalizarea șefului SIE și apoi aprobarea de către Parlament a propunerii prezidențiale au fost gândite ca o echilibrare a puterilor în stat. De asemenea, s-a mai avut în vedere și posibilitatea ca șeful statului, în calitatea sa de șef al Armatei și coordonator prin CSAT al serviciilor secrete, să-și poată desemna un colaborator în fruntea serviciilor. Un om în care să aibă încredere. Când încrederea s-a destrămat, cum s-a întâmplat în vara lui 2016, între Klaus Iohannis și Mihai Răzvan Ungureanu, după episodul urmăririi de către Black Cube (foști spioni Mossad) a Laurei Codruței Kovesi.  Pe celălalt taler al balanței a fost așezat Parlamentul, printr-o Comisie specială, formată din trei deputați și doi senatori, pentru a controla activitatea SIE. Este vorba despre control, nu despre comandă, așa cum este operată în CSAT. De pildă, în chestiunile operative, serviciul de spionaj nu se adresează Comisiei SIE din Legislativ, ci CSAT, care are o structură continuă de avizare și coordonare.

De semnalat că PSD, printre cele șapte prerogative ale președintelui pe care le-a desființat în actuala legislatură, a inclus și eliminarea avizului șefului statului de la desemnarea șefului structurii informative a Ministerului de Interne (care este subordonat Guvernului, prin intermediul ministrului de resort, ca și structura de informații a Ministerului Apărării).

Gabriel Vlase, care a trecut de votul comisiei de specialitate a Parlamentului și așteaptă aprobarea plenului, are în față o nouă epocă. Iar miza acesteia, dincolo de provocările globale asimetrice și în continuă schimbare, este, de fapt, sfârșitul tranziției unui serviciu român de informații de la perioada comunistă la epoca modernă.

Profil Gabriel Vlase

• Născut în 1971 la Bacău, absolvent de Politehnică.
• Intră în politică la PSD, în 1999, avându-l ca mentor pe Viorel Hrebenciuc. Din 2000 ocupă funcții politice și administrative de la consilier local de Bacău la vicepreședinte al Camerei Deputaților și al PSD. Este considerat un emul al actualului lider PSD, Liviu Dragnea.
• Toate stagiile posibile de pregătire în domeniul siguranței naționale de la momentul venirii în Parlament, în 2004, cu titluri, inclusiv cel de doctor (pentru a cărui lucrare este bănuit de plagiat) de la Academia SRI și de la Colegiul Național de Apărare.
• Vicepreședinte al Adunării Parlamentare NATO (2013-2015), membru în delegațiile OSCE. Misiuni la Kiev, în perioada revoluției portocalii, observator la alegerile din Belarus, dese vizite în Republica Moldova, presa scriind chiar de presupuse afaceri la Chișinău.