Rușii își trăiesc visele într-o exuberanță vecină cu nebunia. Niciodată n-a fost mai multă culoare pe străzile din Moscova. S-a ajuns până acolo încât se bate mingea în cavoul îmbălsămatului Lenin. Vă dați seama despre ce vorbim? Numai un Mondial de fotbal poate să facă asemenea minuni!

La Sankt Petersburg, tinerii petrec pe Neva ca tinerii din Amsterdam pe canalele râului Amstel. Nici în entuziasm rușii n-au limită. În Rusia, și bețiile sunt metafizice.

Matrioșka în care intră istoria secolelor XX-XXI

Și se vând la tot pasul matrioști – un Lenin mare, în care e un Stalin mai mic, în care e un Hrușciov și mai mic, în care e un Brejnev și mai mic, în care e un Andropov și mai mic, în care e un Cernenko și mai mic, în care e un Gorbaciov și mai mic, în care e un Elțîn și mai mic, în care e un Putin care abia se vede. Iar vânzătorii de matrioști îți fac cu ochiul, ca și cum acest Putin mic de lemn ar fi un act de disidență.

Pe de altă parte, dincolo de fenomenul social, fotbalistic, întrecerea și-a pierdut, odată cu toate slăbiciunile Americii Latine, magia.

Realismul magic s-a dus, a rămas doar realismul european. Uitați-l, dacă puteți! Explicațiile sunt multiple și merită un gând mai îndelungat.

De ce Messi nu e Maradona și alte aspecte

Explicație unu: fotbaliștii Americii Latine iau calea Europei din preadolescență. De exemplu, marele Messi. Messi e mai mult catalan decât argentinian. A trăit de două ori mai mult în Barcelona decât în Argentina. Messi nu poate fi Maradona nu pentru că are alt picior stâng, ci pentru că are altă inimă. Educația fotbalistică a Americii Latine pălește în organizarea europeană. E crud, e barbar, dar e adevărat: se pun cătușe tactice fanteziei.

Explicație doi: America Latină de acum nu mai e America Latină de acum jumătate de secol. Fotbalul nu mai e singurul bilet spre prosperitate și libertate. Apoi vine internetul, care tactic nivelează valorile. Se marchează la fiecare meci de la Mondialul de fotbal, dar se înscrie din mici scăpări tactice – penalty-uri, faze fixe, neglijențe în marcarea atacanților. Altfel, meciurile curg toate către un 0-0 care nici măcar nu ne mai scoate din minți. Ne-am obișnuit să trăim așa. Prost obicei!

Explicație trei: ați observat că cei mai mulți suporteri au venit în Rusia din Argentina, Brazilia, Columbia, Peru și Uruguay? Nu din Germania, nu din Anglia, nu din Franța, nu din Spania, nu din Portugalia, nu din Suedia, nu din Croația, nu din Danemarca. Se întâmplă așa pentru că fotbalul este încă un joc desfășurat în imaginar. Columbienii strâng bani patru ani de zile să vină cu zecile de mii la un Mondial de fotbal. Latino-americanii sunt singurii care trăiesc în vechea paradigmă după care Mondialul de fotbal este Everestul în fotbal. Europenii urcă Everestul în fiecare săptămână, în Liga Campionilor. Suporterii sunt mai plictisiți decât starurile.

Dispariția huliganilor și amurgul zeilor

Ce se mai vede de la – cum spun toate clișeele – fața locului: au dispărut huliganii. Nu mai au loc lupte de stradă ca acum douăzeci de ani. Mondialul rusesc este, una peste alta, un loc sigur.

Și chiar din acest paradis al siguranței, din acest paradis al unui fotbal mediocru, călâu, s-au găsit să evadeze zeii ultimilor zece ani. În Rusia s-a încheiat o epocă. S-a încheiat era Messi-Cristiano Ronaldo. Nu e bine să uităm amănuntul că și zeii îmbătrânesc. Gata!

E timpul pentru alte figuri. Mondialul nu are deocamdată un chip care să îl marcheze pentru totdeauna. Ar putea fi acest adolescent francez – Mbappé, un Pelé din mileniul III, cu strămoși camerunezi și algerieni. Ar putea fi uruguayanul Cavani, care însă șchioapătă la ora la care aceste rânduri sunt așternute pe hârtia virtuală. Ar putea fi Neymar Jr., despre care se spune că este nu doar cel mai mare fotbalist brazilian la zi, ci și cel mai înzestrat actor. Sunt multe posibilități încă, dar să nu uităm de unde am plecat. Trăim un mondial pur european.

Un epilog cu bunul, bătrânul Luka Modrici

Așadar, cel mai aproape de cer se află tot un bătrân de pe bătrânul nostru continent: Luka Modrici. Un croat la treizeci și trei de ani cu figură de mic funcționar în pragul concediului de iarnă.

Faptul că nu vin din urmă – mâncând pământul – tinerii, ci iese la rampă bunul, bătrânul Modrici e și el un semn al timpului nostru care trebuie privit cu mai multă atenție. Dar nu acum. Nu acum.

În România, conspiraționiști de mâna a șaptea vehiculează ideea că rușii și-au alungat norii ca să îi plouă doar pe români, pe bulgari și – hai, cel mult – pe greci. E o prostie care poate fi demonstrată într-un minut cu două căutări pe Google.

În Sankt Petersburg, unde mi-am trăit visele din vara aceasta, a plouat aproape fără încetare. Înțelegi altfel valoarea nuvelei Mantaua de Gogol când mergi pe Nevsky Prospekt și te simți ca Akaki Akakovici, funcționar și el, gol și fără nădejde, pe jumătate mort, fără mantaua care să te apere.

Conspiraționiștii de mâna a șaptea nu au însă vreme două minute să caute pe Google. Și nici pe Gogol nu-l cunosc.

Și tot așa, de pe Nevsky Prospekt până în iluziile noastre cele mai solide, Mondialul merge, mai degrabă indiferent, și mai departe.