Închei seria baladelor cu, evident, cea mai reprezentativă, cea mai relevantă, cea mai iubită și mai înjurată dintre toate. Miorița. Observăm din titlu că poemul este despre oaie și nu despre cioban. Asta poate și pentru că oaia e un pic mai inteligentă și mai intuitivă decât visătorul ei stăpân. Acțiunea se petrece „Pe-un picior de plai, / Pe-o gură de rai”. Adică undeva pe la sud, dacă ne gândim că picioarele sunt la sud. Acțiunea practic nu există. Un cioban stă liniștit și moțăie când nu doinește sporadic din fluier. Oile pasc și timpul trece. Baciul nu prea vorbește cu ceilalți doi companioni de transhumanță, cel vrâncean și cel ungurean. Ca atare, habar n-are de malversațiunile lor. Intriga vine brusc în momentul în care ciobanul nostru observă că oaia lui preferată nu mai mănâncă și behăie din te miri ce. În mod firesc, o întreabă ce s-a întâmplat. „Că l-apus de soare / Vor să mi te-omoare / Baciul cel vrâncean / Și cel ungurean” este răspunsul oii. Aici intrăm pe un teren minat. De la comentariile inepte pe care am fost silit să le memorez acum patruzeci de ani până la disputele moderne, la fel de dobitoace, ca să ne menținem în regnul personajului principal. Spun analiștii că naivul cioban nu ia atitudine în fața iminentului pericol. Și, din contră, afișează o atitudine pasivă, așteptând să fie hăcuit de cei doi tovarăși invidioși pe averea lui net superioară. Și că acesta ar fi spiritul românesc. Un fel de blegeală reveerică, o neparticipațiune cronică prin care se lasă în totalitate la mâna destinului. Total fals, cu circumstanțe agravante.   „Drăguță mioară”, spune ciobanul, „Și de-a fi să mor / În câmp de mohor / Să-i spui lui vrâncean / Și lui ungurean / Ca să mă îngroape / Pe-aice pe-aproape / În strungă cu oi / Să fiu tot cu voi.” Ei bine, în acest DE, condițional, stă tot răspunsul. Ciobanul nu spune nicio secundă că renunță la luptă. Că va sta nepăsător și va cânta la mandolină în timp ce fârtații lui îi spintecă jugulara. El spune doar „dac-o fi să mor”. Deci e lucid și perfect realist. Ia în calcul posibilitatea să piardă lupta pe care nu afirmă că o refuză. Ce i se poate reproșa e strategia precară. „Și de-a fi să mor / În câmp de mohor.” Nu te lupți în câmp deschis când ești în inferioritate numerică. Aici putem comenta și eventual plânge de ce noi n-am dat un Hannibal sau un Cezar. Dar deznodământul nu-l știm, tocmai pentru că poetul anonim ne-a lăsat pe noi să-l deslușim. E posibil ca baciul nostru să-i fi învins pe ceilalți doi și să-i fi îngropat în câmp de mohor. E la fel de probabil ca lui să i se fi pus la cap fluieraș de os. Ce e limpede e că pe noi nu ne interesează descrierea luptei. Dacă ne uităm la Cidul, de pildă, legenda spaniolească, pe domnul respectiv nu-l mișcă natura, nici stelele căzătoare, nici brazii și păltinașii. Îi învinge pe dușmani și mort, împăiat și pus pe cal ca să-i sperie. Pe Cid îl deranjează moartea fiindcă ea îl împiedică să mai ucidă. Pe ciobanul mioritic nu-l supără. Moartea e un fenomen natural pe care ar prefera să-l întâmpine pregătit și împăcat. Vrea să fie plâns și să se însoare. „Și-oile s-or strânge, / Pe mine m-or plânge / Cu lacrimi de sânge! / Iar tu de omor / Să nu le spui lor. / Să le spui curat / Că m-am însurat / C-o mândră crăiasă, / A lumii mireasă.” În rest, totul e poezie. Păsările cântă, brazii se apleacă să-l mângâie, la fel ca pe Toma Alimoș, câinii latră a mortiu. Mai rămâne măicuța bătrână cu brâul de lână care-l caută disperată așa cum și-a căutat Vitoria Lipan soțul ucis din Baltagul, opera inspirată de balada Miorița.

Hai să vedem cum arătau cele două personaje. Miorița era „drăguță”. Cam ciudată afirmație. Era „laie / bucălaie”. Adică pestriță. Cu lâna albă și extremitățile negre. Și bucălată, așa cum sunt toate oile. Avea sentimente și inteligență emoțională. Nu-mi explic încă de ce, cu toate că știa „de trei zile-ncoace” despre complot, nu i-a spus ciobanului de la început ce-l paște. Să fi vrut să aștepte să fie întrebată ce o deranjează, așa cum fac de regulă femeile?

Baciul avea o fizionomie un pic ciudată. „Fețișoara lui, / Spuma laptelui; / Mustăcioara lui, / Spicul grâului; / Perișorul lui, / Pana corbului; / Ochișorii lui, / Mura câmpului.” Deci palid, brunet cu ochii negri și mustața blondă. Cu cine l-o fi făcut măicuța bătrână, iarăși nu mă pricep să spun. Mă intrigă un pic de ce nu apare și tatăl în baladă, dar e posibil să fi fost omorât de alți doi tovarăși de oierit. Ciobanul nostru era trecut de prima tinerețe dacă socotim că măicuța lui era bătrână. Iarăși se naște o întrebare. De ce nu s-o fi însurat? Să fi fost prea pretențios, sau mustața galbenă să le fi deranjat pe domnișoare?

Interesant e și ce s-a întâmplat cu oaia după ce ciobanul a fost, dacă a fost, ucis. Cum s-a împăcat cu noii stăpâni? E posibil să se fi sinucis prin înfometare, având în vedere că la stres reacționa normal, adică nu mai putea să mănânce. „De trei zile-ncoace / Iarba nu-ți mai place.” Măicuța bătrână să se fi împăcat cu ideea că fiul ei iubit s-a însurat fără s-o invite la nuntă? Au fost sau nu prinși criminalii? Câți ani li s-a dat cu executare? Acestea sunt întrebări fundamentale pe care le putem pune despre Miorița. Și nu dacă baciul s-a luptat cu ucigașii sau nu. Ca atare, nu suntem un neam de pasivi care stau să fie omorâți de primul venit. Doar că, din când în când, ne mai apucă reveria și vrem să ne cânte păsărelele la cap. Măcar ciobanul din Miorița nu „bea vin din burdușel” ca Toma Alimoș. Deci mai avem o șansă.