După câteva zile petrecute în Beirutul cel sufocant, cu peste un milion de oameni și probabil tot atâtea mașini, am luat-o către nord, unde sunt orașele antice de pe malul Mediteranei. Pentru o țară mică (de 20 de ori mai mică decât România), este surprinzător în câte direcții poți să o apuci pentru a vedea lucruri interesante și a înțelege ce înseamnă astăzi Libanul: spre nord, către Tripoli, unde treci prin Jounieh, Byblos, Batroun și ajungi în Tripoli, aproape de granița cu Siria; spre sud, către orașul istoric Sidon și plaja celebră din Sour; spre est, către Valea Beqaa și templul roman de la Baalbek.
Din Gemmayzeh, cartierul unde am fost cazat, pleacă, cam din jumătate în jumătate de oră, autobuzele către Tripoli. Dar nu am ales drumul către nord doar din comoditate.
Cât am stat în Beirut am citit puțin despre „Fenicianism”, un curent naționalist din Liban, care înclină să minimalizeze moștenirea arabă și musulmană, în favoarea celei feniciene. Pentru că istoric, Libanul a fost mai întâi fenician și mult mai târziu arab. După ce timp de 200 de ani a trecut și pe sub ocupația cruciaților veniți din Europa.
Articolul integral – AICI
