„Unde vom fi peste trei ani, dar peste zece ani? Unde vom fi peste douăzeci de ani? Acestea sunt întrebările, iar noi avem răspunsurile.” Acum un an și jumătate, când la congresul PSD Viorica Dăncilă își începea astfel discursul, răspunsurile erau cu totul altele decât cele de acum. Totodată, își începea, probabil, surghiunul în Palatul Victoria, după cum li s-a confesat colegilor care au aflat că Liviu Dragnea o ținea izolată în guvern. Și iat-o, eliberată, Viorica Dăncilă a ajuns șefa partidului și candidata la președinție. Și-a anunțat intrarea în cursa pentru Cotroceni punctând o serie de premiere.
„Dacă am fost primul premier-femeie al României, primul președinte care a condus președinția rotativă a Consiliului UE și am demonstrat că pot să fac performanță, cred că cetățenii pot avea încredere că este timpul unui președinte al României femeie”, a spus Dăncilă.
O singură premieră esențială i-a scăpat Vioricăi Dăncilă: că este pentru prima oară în istoria sa când PSD își pune problema dacă intră sau nu în turul al doilea al prezidențialelor. Dincolo de calcule și probabilități, e o realitate pe care social-democrații, în frunte cu Viorica Dăncilă, trebuie s-o înfrunte. O probabilitate pe care cu siguranță a luat-o în calcul și Gabriela Firea, în momentul în care a renunțat la ideea de a candida la prezidențiale în acest an. Declarațiile ei de după ședința în care a fost desemnată candidat Viorica Dăncilă lasă loc interpretărilor:
Istoria se repetă
„Nu vreau să fiu acuzată că și din cauza mea, și din cauza altor aliați sau foști colegi, stânga românească, sau zona de centru stânga, a pierdut alegerile prezidențiale, pentru că am avut orgoliu personal, pentru că am urmat doar carierele noastre proprii și că nu am știut să ne coagulăm. Nu am vrut să aud acuzații de genul ‘dacă Gabriela Firea nu ar fi intrat în competiție și s-ar fi alăturat candidatului nostru, cu siguranță șansele ar fi fost altele”, a declarat Firea. Retragerea ei seamănă mai degrabă cu o activare a instinctului de conservare și, într-un fel, cu o avancronică a unor alegeri pierdute usturător. Faptul că la trei ani după câștigarea unor alegeri parlamentare cu un scor istoric și zdrobitor PSD își pune problema dacă va intra în turul al doilea al prezidențialelor e o (anti)performanță care aduce întrucâtva cu situația din 2000. Atunci, după patru ani de guvernare a forțelor de dreapta (e drept, forțe care s-au ciorovăit neîncetat), niciunul dintre candidații din această zonă nu a reușit să acceadă în turul al doilea, unde s-au confruntat Ion Iliescu și Corneliu Vadim Tudor. Desigur, contextul diferă, dar roata istoriei are momente când se întoarce.
Mirajul calificării în turul al doilea
Nisipurile pe care s-a mișcat Viorica Dăncilă de la încarcerarea lui Liviu Dragnea și până acum sunt mișcătoare. De la refuzul de a intra în cursă și până la dezinvoltura descălțării pe plaja din Sulina, de la modestia cu care declara că sigur poate ajuta mai bine din spate un candidat până la aerul aproape spăsit cu care dădea de înțeles că dacă partidul i-o cere nu va refuza, Viorica Dăncilă a atins mai multe coarde sensibile. În plus, e evident că lucrează pe toate fronturile la propria imagine, nu neapărat – dar implicit – a partidului.
Riscuri mari, partid fragil
A fi sau a nu fi în turul al doilea, aceasta e întrebarea și, vorba Gabrielei Firea, numai românii știu dacă social-democrații au șanse. „PSD-ul a trecut în această seară printr-o cumpănă foarte mare”, declara în octombrie 2017 Liviu Dragnea, în una dintre ultimele sale apariții alături de (încă) premierul Mihai Tudose. Oricât de mare ar fi fost acea cumpănă, perspectiva ratării turului al doilea al prezidențialelor e cu mult mai gravă și cu mult mai multe implicații. Dar să nu ne grăbim, totuși. În fond, mașinăria PSD acționează cum a tot făcut-o în ultima vreme: candidatul la prezidențiale trebuie să fie, volens nolens, președintele partidului. Istoria cu Victor Ponta se repetă, cu riscurile de rigoare. Numai că de data aceasta riscurile sunt mult mai mari, iar PSD, mai fragil. Viorica Dăncilă candidează creionându-și aceeași imagine de persoană neconflictuală cu care o recomanda pentru funcția de premier Liviu Dragnea. Căci, indiferent cât ar încerca să minimalizeze trecutul, ea este premier pentru că a existat în fruntea PSD Liviu Dragnea. Un Liviu Dragnea care, din funcția de președinte executiv al PSD, în septembrie 2014, îl încuraja pe Victor Ponta, proaspăt desemnat candidat. Iar mesajul lui Ponta era acesta: „Asta voi face ca președinte al României. Vreau să fiu acel președinte care asigură stabilitate, dialog și care poate cu adevărat să-i unească pe români. Așa vreau să fiu un președinte al României”. La o distanță de cinci ani, fără Liviu Dragnea, dar și datorită lui, Viorica Dăncilă merge pe o direcție similară. „Eu cred că am șanse în fața președintelui Klaus Iohannis, pentru că întotdeauna am demonstrat că pot fi și premierul tuturor românilor, deci și președintele tuturor românilor. Am demonstrat că pentru mine este important consensul, este important echilibrul, este importantă solidaritatea, este important ce fac pentru România și pentru români. Cred că în acest moment de acest lucru au românii nevoie. Perioada în care împărțim românii în „românii mei” și „românii altor partide”, în „Guvernul meu” și Guvernul altora” trebuie să înceteze”, promite Dăncilă.
Numai că, dacă după ce Liviu Dragnea a ajuns după gratii Viorica Dăncilă a beneficiat de o oarecare lună de miere, potențată și de schimbarea ei de atitudine, lucrurile se vor schimba în campanie. O campanie în care umbra lui Liviu Dragnea o va tot urmări. Și dincolo de această umbră, o va urmări prestația sa ca prim-ministru. Când îmbraci în haine populiste anumite măsuri care ascund mai degrabă probleme cu banii (cum ar fi restructurările de personal în companiile pe care toate partidele, inclusiv PSD, le-au căptușit de-a lungul vremii cu angajați dintre rude și prieteni), când începi să iei cu o mână ce ai dat cu mare avânt ceva nu miroase a bine. E de urmărit cum și dacă îi va convinge Viorica Dăncilă pe români că un prim-ministru care a acceptat să fie marionetă și victimă, cum se prezintă uneori, e bun de președinte. În rest, finalul se cam știe. După Ion Iliescu încoace, oricărui președinte PSD îi e teamă de Cotroceni.