

1 noiembrie 2019, la Arad, pentru o ceremonie universitară şi pentru Bienala locală de artă.
Decolare în zorii zilei (cât pe-aci să pierd avionul!) către Timişoara, aeroportul din Arad nemaiavând programate zboruri, deşi a fost modernizat cu ceva timp în urmă, cu bani mulţi! Distanţa dintre cele 2 oraşe rivale din vârful vestic al României e mică, le uneşte de câţiva ani o autostradă la care se-ajunge fără să mai trebuiască să intri în Timişoara, încât drumul pe roţi până-n Arad are o durată rezonabilă, circa trei sferturi de oră, mai puţin decât se face până la multe aeroporturi care deservesc mari metropole ale lumii. Călătoresc împreună cu pictorul Petru Lucaci, protagonistul zilei, cu Laura Grünberg, soţia sa, socioloagă şi scriitoare, cu pictoriţa Marilena Preda- Sânc şi cu criticul Adrian Guţă. Conform planului, ajungem la timp pentru festivitatea organizată de Universitatea de stat „Aurel Vlaicu”: decernarea titlului de doctor honoris causa lui Petru Lucaci, mare artist, preşedinte al Uniunii plasticienilor, totodată profesor la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti şi – în plus – originar din zonă, absolvent al Liceului de profil din Arad înainte de a pleca spre Capitală, unde avea să se stabilească.
Avem răgaz şi de-o cafea la Hotelul Akademos al Universităţii „Aurel Vlaicu”, în frumoasa Piaţă a Reconcilierii, cu cele două ansambluri sculpturale, vechea Statuie a Libertăţii a sculptorilor maghiari Adolf Huszár şi Zala György, inaugurată în 1890, şi mai-noul „Monument al Revoluţiei Române de la 1848” sau al Reconcilierii, inaugurat în 2004, în cadrul Parcului Reconcilierii amenajat în fosta Piaţă a pompierilor, spre aplanarea tensiunilor inter-etnice stârnite de reamplasarea şi apoi relocarea celei dintâi statui. Le voi fotografia abia la noapte, căci programul zilei e încărcat!
Descindem în sediul nou al Universităţii „Aurel Vlaicu”, în Cartierul Micălaca din Estul oraşului, de partea cealaltă a buclei nordice a Mureşului, după ce, îmbarcaţi în două maşini, traversăm centrul pe „corso”, urmând apoi un traseu semicircular, de-a lungul unei bune părţi a falezei râului, înălţate după marea inundaţie din 1970 şi finalizată după cea din 1975. Atmosferă plăcută, zi însorită, primăvăratecă, într-un început atipic de noiembrie. Între timp ştim că vremea a rămas neobşnuit de frumoasă şi de caldă până-n mijlocul lunii.
Atmosferă foarte plăcută şi la Universitate, pe măsura evenimentului. Toată lumea zâmbeşte! Ca profesor la Universitatea din Bucureşti, fac parte din Comisia de acordare a titlului şi de elaborare a laudatio, prezidată de rectoriţa Ramona Lile, alături de Marilena Preda-Sânc şi de Adrian Guţă, care predau la UNArte, şi de sculptorul Dumitru Şerban, profesor la Facultatea de Design a instituţiei-gazdă, predecesorul lui Petru Lucaci la conducerea Uniunii Artiştilor Plastici. Suntem costumaţi în robe academice, cu falduri până spre glezne, şi pe cap vom purta toci în patru colţuri, cu ciucure atârnător în lateral. Lume multă în Sala mare de conferinţe şi de ceremonii. Imnul României, apoi Gaudeamus igitur, înregistrări rulate la difuzoare, îngânate şi de noi. În continuare zâmbete, dar e respectată şi „scorţoşenia” ritualului, de unde emoţiile unora dintre vorbitori, în primul rând ale noului „doctor de onoare”, poveştile de acest fel amestecând respectul faţă de tradiţia universitară cu conştiinţa ludică a situaţiei în context contemporan, de pildă costumaţia, de fapt totul fiind o „reciclare” postmodernă a trecutului cultural, nu-i aşa?!
În secvenţa următoare – textul referatului meu de susţinere a acordării titlului, pe alocuri cu frazări mai ceremonioase, în rest – recunosc! – glumeţ-complice…
Petru Lucaci – schiţă de portret

Profesor cu vechi şi foarte apreciate state de servicii în învăţământul superior românesc, în zona căreia i se spune „vocaţională”, a şlefuirii înzestrărilor creative, mai exact la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti (UNA sau UNArte), mare pictor, preşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici (UAP), personalitate proeminentă a culturii române contemporane, Petru Lucaci întruneşte cu asupra de măsură condiţiile pentru a deveni doctor honoris causa. Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad bine face că-i acordă titlul. Iar pentru membrul subsemnat al comisiei de jurizare care adoptă decizia e o cinste şi-o plăcere să poată contribui la acest moment de splendidă recunoaştere a valorii unui coleg excepţional. Sarcină – în acelaşi timp – uşoară, căci Petru Lucaci are merite atât de multe şi de evidente încât nu e nevoie de pledoarii în favoarea sa şi nici de mari eforturi explicative. Drept care primul paragraf al acestei „dări de seamă” asupra laureatului anticipează concluzia, fără să fi fost nevoie de inventarierea prealabilă a calităţilor celui în cauză.
Detaliez, totuşi:
Începând cu ce e mai important şi mai durabil: valoarea artistului, anvergura şi profunzimea creaţiei sale. Petru Lucaci e unul dintre cei mai importanţi pictori români ai ultimelor decenii, reprezentativ – pe de-o parte – pentru generaţia lansată în anii ’80 ai secolului trecut, cu – pe de altă parte – un profil foarte personal şi cu un traseu interesant, cu câteva surprize majore pe parcurs, în timp acumulându-se o operă cu faţete multiple, de-o complexitate aparte, cu „marcă înregistrată”. Student la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, viitoarea UNArte, la sfârşitul anilor ’70 şi la începutul anilor ’80 (1978-1982), deci format în anii de „coacere” a „noului val” care avea să-şi asume postmodernitatea ca etapă de istorie a creativităţii vizuale, în omologie cu colegii literaţi şi din celelalte branşe, Petru Lucaci a participat la efervescenţa căutărilor de-atunci, a experimentat în direcţii varii, a desenat şi a pictat energic, a făcut colaje şi alte mixaje de materiale şi de formule, a asamblat, a „instalat” şi a comis „happening”-uri, raliindu-se tendinţelor de mulţi ilustrate în epocă de a se exprima turbionar, în compoziţii abstruze, abstracte sau simili-abstracte, şi în cromatici vehemente, aşa-zis „expresioniste” sau „neoexpresioniste”. S-a particularizat puternic atunci când, în anii ’90 şi 2000, a descoperit negrul şi i s-a conscrat, devenind marele artist al enigmaticei culori sau „non-culori”, generate prin diverse tehnici de preparare şi rulate în fel şi chip pe pânze care au continuat să integreze frânturi de realitate cotidiană ori sugestii de corporalitate, într-un vast spaţiu de tranziţie concret-abstractă sau abstract-concretă, cu intense semnificaţii simbolice. Mai păcătuieşte şi astăzi, când se află – însă – într-o a treia etapă a creaţiei sale, de reapropiere de culori, mai întâi de galben, şi cu unele, vagi striaţii roz, în serii dominate în rest tot de negru, după care, plonjând în Depozitul de materiale de lucru, şi-a „recolorat” integral pânzele, cu bogate semnificaţii meta-artistice, reflectând explicit asupra meseriei, asupra marii arte care n-are cum să urce spre înălţimi decât dacă e puternic ancorată în atelierul concret şi-n munca grea, meşteşugărească, în asprimi şi rezistenţe nu uşor de înfrânt, în vâscozităţi şi-n porozităţi, în petele persistente de pe mâini şi şorţuri, în mirosurile tari de diluanţi şi-n prafurile de rumeguş sau de piatră care se ridică din loviturile de daltă sau din rotaţiile polidiscurilor… (…Însă nu va fi loc destul într-un referat de tip laudatio pentru o descriere amănunţită a uneo opere bogate şi – spuneam – complexe, multi-faţetate, drept care trec mai departe…:)
Dincolo de aparenţe, de felul său mai degrabă tăcut, introvertit de a fi, Petru Lucaci e şi un mare factor coagulant al mediului plastic. Participant la proiecte colective de diverse tipuri, cu colegi artişti şi cu studenţi, şi-a deschis la un moment dat, în 2011, propria galerie, Victoria Art Center, pe Calea Victoriei, în buza Centrului vechi al Capitalei, atrăgând acolo expozanţi cu vocaţii novatoare şi public receptiv. În exerciţiu comunitar şi mai larg, a prezidat Secţia de Pictură a UAP (2004-2007), a fost vicepreşedinte al întregii organizaţii (2007-2010) şi i-a devenit lider (în 2010), la timonă de aproape un deceniu, contribuind esenţial la dinamizarea filialelor şi a ansamblului, lansând mari proiecte, reprezentându-şi convingător, cu impecabil profesionalism şi cu mare demnitate, breasla.
Profesor la UNArte din 1995, mai întâi ca lector asociat, apoi titular, ajuns, din treaptă-n treaptă, conferenţiar, apoi „profesor plin”, a format serie după serie de studenţi şi masteranzi-pictori, ajutându-i să se descopere, integrându-i în proiecte de clasă, de promoţie, de Universitate, susţinându-i, promovându-i. O figură luminoasă în domeniu!
Universitatea „Aurel Vlaicu” mai are şi un argument special pentru acordarea titlului de doctor honoris causa acestui merituos artist, profesor, mare personalitate culturală: căci Petru Lucaci e arădean-arădean, născut în preajmă (la Buteni, pe 11 iulie 1956), crescut în urbea de pe malurile Mureşului, modelat aici ca june artist incipient, decolat spre Capitală, dar revenind mereu „acasă”, pentru întâlniri, discuţii, proiecte – şi chiar pentru o ceremonie precum cea a primirii titlului doctor honoris causa!
Motivaţie specială şi a juratului, literat la bază, dar de mult şi de tot apropiat şi de artele vizuale, coleg de generaţie culturală şi intelectuală, în sensurile largi ale vocabulelor, mare admirator şi şi prieten pe deasupra, aflat – mai mult – la… a doua participare într-o comisie care-l evaluează, după cea care i-a expertizat, în urmă cu 13 ani şi aproape jumătate, în vara lui 2006, teza de doctorat. Am scris atunci primul meu referat pentru o lucrare din zona plasticii, cap al unei serii care-a crescut repede, ca prin farmec, până la, recent, al 63-lea, în această toamnă. E o cinste şi-o plăcere nu doar să pot contribui la atribuirea onorantului titlu doctoral (h)onorific, ci şi să o fac în prelungirea primului, în „arc peste timp”!
Reluând, pentru consemnare („for the record”, cum se spune în englezeşte): apreciind că Petru Lucaci e o mare personalitate artistică şi culturală, un mare artist, lider al breslei şi un remarcabil profesor de pictură, sunt întru totul de acord să i se confere titlul de doctor honoris causa şi, ca jurat, votez în consecinţă, cu atât mai mult cu cât invitaţia de a participa la proces a venit dinspre Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad, doritoare să omagieze un arădean. Bucureşteanul susţine entuziast iniţiativa!
*
S-a citit motivaţia asumată de întreaga comisie, apoi fiecare membru în robă și cu tocă pe cap şi-a susţinut propria laudatio. Diploma i-a fost înmânată laureatului de către preşedintele Senatului Universităţii „Aurel Vlaicu”, profesorul Ioan Radu. Discursurile au putut fi urmărite şi pe ecranele cu plasmă de pe lateralele sălii, în transmisiune directă, „vie” („live”!). Petru Lucaci a fost înveşmântat ca noi abia la finalul ceremoniei, în faţa auditoriului, primit astfel, simbolic, în rândurile „costumaţilor”. Era emoţionat artistul prospăt uns „doctor de onoare”…
După-amiază, în expoziţia principală a Bienalei internaţionale de artă Meeting Point, pe un perete lateral – un ansamblu de lucrări foarte recente ale lui Petru Lucaci, din ciclul Depozit 2, semnalând discret semnificaţia „doctorală” a zilei. Însă despre Bienală… şi alte impresii arădene – săptămâna viitoare! ■