După standardele în materie, vizita premierului Viorica Dăncilă în capitala Uniunii Europene a fost un eșec. Nu a existat conferință de presă comună cu președintele Comisiei Europene. Nu a existat nici măcar o conferință individuală a șefei Guvernului român.

Jurnaliștii de pe lângă instituțiile europene, mulți dintre ei adevărate enciclopedii vii ale complicatelor mașinațiuni politice bruxelleze, de-abia așteptau să afle ce-și propune Bucureștiul în perspectiva viitoarei președinții a Consiliului Uniunii, care va începe de la 1 ianuarie. N-au aflat, astfel că pentru cei mai mulți dintre ei, România rămâne o enigmă (dacă nu o ciudățenie) la nivel european.

Vizita s-a concretizat doar cu o comunicare seacă din partea unui purtător de cuvânt al Comisiei. Președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, a încurajat-o pe Viorica Dăncilă „să revină la un discurs politic normal în țară. (…) Este crucial ca România să nu facă pași înapoi în progresele înregistrate”, a afirmat purtătorul de cuvânt al Comisiei Europene, Christian Wigand.

Lipsa declarațiilor de presă comune sugerează, în limbajul și scenografia atât de subtile ale Bruxelles-ului, că oaspetele este, într-o anumită măsură, puțin frecventabil. Și că nu sunt prea multe lucruri de spus alături de președintele Comisiei.

Iar îndemnul președintelui Juncker de a se reveni „la un discurs politic normal” ar trebui să genereze dezbateri importante în România. De nenumărate ori, România a primit semnale și îndemnuri din partea liderilor europeni, cu precădere în ceea ce privește lupta împotriva corupției sau importanța continuării reformei sistemului judiciar în cadrul Mecanismului de Cooperare și Verificare (MCV).

De data aceasta, este altceva. Este un semnal că, de la Bruxelles, derapajele politice din România se văd cât se poate de clar, iar expresia folosită de Jean-Claude Juncker este una rezervată mai curând democrațiilor neconsolidate din Balcanii de Vest decât unui stat membru, considerat deja a avea un sistem matur și funcțional. O retrogradare a României cum nu s-a mai văzut, de la aderare încoace.

În vremuri să le zicem normale, un demnitar român de un asemenea rang, după o astfel de descindere în capitala europeană, ar fi simțit nevoia să se justifice public și să prezinte, într-un fel, vizita drept un succes ori cel puțin într-un eșec al altora. Nu și de data aceasta.

Motivul ar putea fi găsit în interesul redus pentru relevanță la nivel european, cel puțin în comparație cu alte garnituri care s-au succedat la conducerea PSD.

Cât despre partenerul-junior, ALDE, liderul său, fostul premier Călin Popescu Tăriceanu, a jucat cândva rolul proeuropeanului, în conflictul cu un președinte Băsescu pronunțat atlantist. În ultimul timp însă, discursul său s-a radicalizat, căpătând numeroase accente antieuropene și chiar de factură iliberală. Cât despre UDMR, formațiune susținătoare a actualului guvern, aceasta este mult prea căzută în admirația pentru Viktor Orban pentru a mai privi și către Europa.

Revenind la PSD, despre generația lui Adrian Năstase se pot purta nenumărate dezbateri, dar este indubitabil că, în pofida unor derapaje interne, aceasta își dorea, chiar cu ardoare, o recunoaștere europeană. În ce-l privește pe Mircea Geoană, angajamentul său european și atlantist a fost (și este) în afara oricărui dubiu. Iar Victor Ponta apare ca ultimul lider PSD pentru care Uniunea Europeană chiar a însemnat un reper. Să nu uităm că sămânța conflictului său cu președintele de atunci, Traian Băsescu, în perioada premergătoare suspendării din vara lui 2012, a constituit-o tocmai dorința premierului Ponta de a participa el la Consiliul European, în locul președintelui.

Actuala garnitură de la conducerea principalului partid de guvernământ pare într-o mult mai mare măsură înclinată spre localism și provincialism, în dauna marilor preocupări europene. Iar la mitingul de acum o lună s-au făcut auzite atacuri la adresa Occidentului cum rar s-au mai întâlnit după mijlocul anilor ’90.

La București nu mai pare a exista vreo preocupare serioasă pentru ieșirea din MCV. Nici aderarea la Spațiul Schengen nu mai apare ca un obiectiv de atins, câtă vreme viitorul Europei fără frontiere interne este oricum unul incert. Despre eurozonă se vorbește doar la modul teoretic. Niciun proiect asumat. Și nici măcar fondurile europene nu mai sunt ce-au fost. Veniturile din exploatarea gazelor din Marea Neagră par acum cu mult mai interesante, fie și pentru că banii pot fi cheltuiți fără a se mai da socoteală la Bruxelles.

În definitiv, România nu se îndepărtează prea mult de conduita regională. Ungaria și Polonia își permit să sfideze Bruxelles-ul știind că nu vor fi sancționate. Serbia continuă negocierile de aderare fiindcă e mai bine așa, decât să fie lăsată cu totul ca loc de joacă al rușilor în Balcani. În Slovacia, Robert Fico se ține tare, după asasinarea unui jurnalist și a partenerei acestuia, într-o afacere ale cărei fire se spune că duc către apropiați ai guvernului de la Bratislava. Degeaba au ieșit oamenii în stradă. Erdogan se zburlește la Occident și conduce bine mersi – s-a dovedit că a trecut cu buldozerul peste acuzațiile de corupție la adresa fiului și a altor apropiați.

Și, dacă tot stăm pe un rezervor de gaze, unele minți de la București chiar se pot întreba dacă nu cumva am putea încerca și noi un mic șantaj al resurselor, pe model rusesc…

În aceste condiții, de ce ar mai fi nevoie ca vizita premierului român la Bruxelles să fie un succes?