Pe 26 mai, suntem îndemnați să participăm la un referendum, să spunem că „nu suntem de acord cu politicienii corupți”. Nici clasa politică, nici presa și nici opinia publică nu au simțit nevoia să calce tradiția, ca atare și acest referendum se va desfășura fără nicio dezbatere premergătoare. De altfel, ce rost ar avea o dezbatere pe o asemenea temă? Ce om cumsecade s-ar plasa de partea corupției?

Acum zece ani, România a fost pusă în fața unui alt referendum care urma să ne scape de corupție și de abuzurile PSD. M-am bucurat și eu împreună cu milioane de alți români de reușita acelui referendum. Însă zece ani mai târziu, referendumul are încă un statut de restanță democratică, iar corupția și abuzurile PSD-ului au devenit poate chiar mai grave. Câțiva ani după referendum, am realizat și cea mai gravă consecință a acestuia — dacă s-ar fi aplicat, statul român ar fi avut datoria democratică de a desființa Senatul.

Dezmembrarea bicameralismului nu este nimic altceva decât dizolvarea uneia dintre cele mai eficiente dispozitive de stabilizare ale statului român, dezastru pe care, dintr-o râvnă ignorantă, m-am grăbit să îl sărbătoresc.

Istoria repetându-se, nu mă simt dispus să fiu cumsecade și să iau de bună dihotomia nedospită între votul „da” – anticorupție și dezacordul – pro-corupție. Din contră, întrebările referendumului mi se par peste nivelul meu de expertiză juridică și îndrăznesc să îmi imaginez că împreună cu mine ar trebui să se simtă depășiți majoritatea electoratului. Intuiesc chiar că, odată validat, acest referendum s-ar putea să devină și el, la fel ca acela din 2009, o piatră de care s-a poticnit credibilizarea democrației românești.

Aparent, acest referendum este o a doua încercare a președintelui de a curta electoratul USR-Plus după declarația sa despre „tratatul cu flit” al votanților ultimului referendum. Astfel, 26 mai ar veni ca o concluzie (una nesatisfăcătoare, îmi imaginez) pentru susținătorii Fără Penali, care l-ar vedea astfel pe Iohannis ca o alternativă viabilă la Cioloș sau Barna.

Dacă facem abstracție de substratul luptelor de reorganizare a opoziției, observăm că majoritatea taberei pro-referendum vede plebiscitul ca pe o oportunitate de a-și afirma dezaprobarea față de abuzurile guvernului.

Însă, atunci când votăm într-un referendum principial, ca acesta, nu ar trebui să acționăm mânați de amănuntele cotidiene, ci ar trebui să ne gândim la elementul doctrinar pe care îl lăsăm în urmă. Deși legea napoleonică nu se bazează pe precedent, cultura îi este oarecum tributară.

Ca atare, ce contează este conținutul specific al întrebărilor și legile în care s-ar materializa acesta, tocmai cele două aspecte ale referendumului pe care nimeni nu pare să le ia în seamă.

Prima întrebare ne propune ca faptele de corupție să aibă un tratament special în ceea ce privește amnistia și grațierea. În ultimii ani, cele două măsuri au fost introduse publicului românesc într-o lumină foarte proastă de către abuzurile actualului guvern. De altfel, ele în sine țin de o zonă etică gri.

Cu toate acestea, amnistia și grațierea au o istorie lungă și necontenită în întregul Occident, fiind moștenite conceptual de republicile timpurii din Franța și Statele Unite ca practici consacrate ale monarhiilor dinaintea lor. Ele există în mai toate țările lumii și sunt folosite constant în cazuri de natură politică. Gerald Ford, de exemplu, l-a grațiat în mod controversat pe Nixon. Franklin D. Roosevelt a grațiat nu mai puțin de 2.800 de oameni. Consacrarea istorică și geografică a celor două măsuri, în pofida naturii lor controversate, vorbește despre necesitatea acestora.

De altfel, deși victoria referendumului ar veni prin prisma conotației negative căpătate de cei doi termeni, plebiscitul nu neagă necesitatea acestor măsuri, ci doar îi exclude de la aplicarea lor pe cei acuzați de corupție. Exprimată altfel, prima întrebare declară că „este în regulă să grațiați criminali, violatori sau hoți, numai pe corupți nu!”.

Poate că în contextul de față propunerea sună bine. Însă ea nu este o pauză temporară a amnistiei și grațierilor, nici măcar reformarea acestor măsuri (deși, probabil, ar fi folositoare), ci doar excluderea pe perioadă nedeterminată a unei clase de oameni de la aplicarea a două măsuri (considerate, încă) legitime ale statului. Realizând că o asemenea modificare ar rămâne probabil în lege și mult după ce PSD și ALDE vor dispărea, nu poate să nu mi se pară o reacție exagerată și oarecum absurdă.

Ca să înțeleg cea de-a doua întrebare, a trebuit să o recitesc de nenumărate ori; cele două clauze mi se păreau inițial a fi lipsite de orice corelație. După o vreme, mi-am dat seama că ambele clauze inspiră ideea că legile cu privire la justiție trebuie supuse unui scrutin mai atent al Curții Constituționale. Cea de-a doua clauză nu mi se pare complicată; cred că este o idee bună să extindem dreptul de a sesiza CCR. Prima clauză, însă, face parte din aceeași categorie de atribuțiuni guvernamentale de legitimitate ambiguă. OUG-urile mi se par în general foarte periculoase (fie că vizează justiția sau alt domeniu), însă și ele au o tradiție la fel de împământenită ca grațierea și amnistia. În absența unei dezbateri serioase, nu mă simt în măsură să-mi dau părerea dacă există sau nu cazuri legitime când justiția ar avea nevoie de măsuri urgente.

Poziția pe care mi-o asum poate fi considerată de susținătorii democrației directe ca sfidătoare față de înțelepciunea poporului — cum îndrăznesc să spun că poporul nu este în măsură să-și dea părerea? Mihail Neamțu îi acuza în acest fel pe criticii fostului referendum, iar Nigel Farage spunea la fel în Marea Britanie, în contextul referendumului de acolo.

Însă îl iau ca argument pentru poziția mea pe Klaus Iohannis. Însuși autorul acestui referendum nu s-a arătat familiar cu conținutul propriilor întrebări. Ba, mai mult, el ne-a spus chiar că „nu putem merge atât de departe încât să ilegalizăm corupția”. Să clarificăm: am mers deja atât de departe: corupția este ilegală!

La fel ca acela din 2009 și la fel ca mai toate referendumurile cu conținut de principiu, acest referendum nu ar fi trebuit niciodată să fie organizat fără o perioadă serioasă de dezbateri. Sigur, dacă el ar trece, ne-am putea imagina că niște legiuitori de bună credință ar putea să îl transforme într-un proiect de lege de bun simț (unul despre care avem prea puține informații pentru a-l intui). Pentru aceasta însă, le-ar trebui o dezbatere serioasă și ajutor de la specialiști. Însă dacă noi nu am avut niciun fel de dezbatere până în referendum, ce ne face să credem că ea ar veni după acesta?

Îmi este astfel teamă că trecerea acestui referendum ar aduce cu ea mai multe necunoscute și complicații decât soluții. Probabil că dacă referendumul va eșua, votul opoziției la prezidențiale va rămâne răsfirat, iar frontul anticorupție va trebui să-și tempereze exuberanța, însă nu sunt dispus să las în urmă un principiu greșit și o restanță legislativă nedospită pentru a participa la un sondaj electoral fără noimă.