Un viitor economic incert

33
7 minute de lectură

Traian Traicu, Head of Media Relations at BRD-Groupe Societe Generale


Săptămâna trecută, știrea că o mare companie internațională producătoare de încălțăminte și-a închis fabrica din județul Timiș făcea înconjurul presei din România. Printre motivele invocate: lipsa forței de muncă, pe de o parte, și pretențiile salariale în creștere, pe de altă parte.

Peste 700 de locuri de muncă, într-o localitate precum Lugoj, nu sunt deloc puține, iar salariile, chiar dacă marginal peste nivelul minim stabilit de lege, contribuiau cu siguranță la funcționarea economiei locale. Se poate România dispensa de investițiile din industria textilă sau în cea a încălțămintei, fabrici care, în marea lor majoritate, produc în lohn, cu materie primă, tipare și piețe de desfacere gata furnizate de acționarul din străinătate?

Unirea a fost un proiect de țară

Răspunsul este la condițional: da, ar putea, dacă…

Economiile performante de piață sunt rezultatul unui echilibru sensibil, obținut, în societățile avansate, de-a lungul a peste 100 de ani de transformări și dialog. În cei nici 30 de ani trecuți din 1990 și până acum, România a trebuit să ardă etape ca să atingă statutul de economie de piață funcțională, realitate derivată însă mai ales dintr-o acțiune normativă, de sus în jos. Între timp însă, economia mondială a intrat într-o nouă paradigmă. O nouă revoluție industrială distorsionează modelele de business actuale și cere aptitudini noi. Păstrând proporțiile, țara noastră se află în fața unei situații similare cu cea de acum o sută de ani. Rezultat al unui proiect urmărit de câțiva oameni cu viziune, România Mare n-a fost totuși o soluție planificată, obținută din ceea ce numim acum „project management”. Ea a fost, lăsând la o parte eforturile unor reprezentanți ai elitei politice, și consecința fericită a unei suprapuneri întâmplătoare a unor evenimente istorice pe care nimeni nu le putuse prevedea. Nimeni nu anticipase dispariția simultană a trei mari imperii: German, Austro-Ungar și Țarist. În acest context, pe care acum îl putem califica drept disruptiv, România, care avea propriul proiect de țară, dar și elite vizionare, a putut profita și realiza unirea.

După o sută de ani, suntem din nou în fața unui moment important. De această dată însă, în epoca managementului de proiect, lucrurile nu mai pot depinde de noroc și ar trebui să gândim un plan pe termen mediu și pe termen lung. Ce ne dorim de la societate, educație, aportul noilor tehnologii? Cum poate ajuta cercetarea  la anticiparea și designul modelului noii economii? Cum vom organiza tranziția către aceasta și cu ce resurse?

Ce punem în loc?

În acest moment, România nu este pregătită să renunțe sau să accepte cu inima ușoară plecarea unor investiții în producție, chiar dacă este vorba despre lohn, și, în general, despre niveluri reduse ale valorii adăugate. Acum, aceste investiții nu pot fi rapid înlocuite cu altele. Investițiile unor industrii cu valoare adăugată mare, fie ele în producție sau în servicii, presupun schimbarea structurală a economiei românești, un proces care va dura 10-15 ani într-un scenariu optimist.

Educația, calibrată pentru piața muncii

Transformarea structurală a economiei este un proces care începe de la reforma sistemului de educație, care ar trebui să poată livra resursele de care are nevoie o economie adaptată următoarei revoluții industriale și care să nu mai producă pantofi în lohn, de pildă, ci autoturisme electrice, roboți industriali sau softuri bazate pe inteligență artificială.

Dar pentru ca aceste planuri să nu rămână la nivel de wishful thinking, avem nevoie de un sistem de învățământ nedecuplat de piața muncii. În 2019, angajatorii recrutează pentru joburi care nu existau acum zece ani și, tot acum, nimeni nu poate spune care vor fi meseriile de care va fi nevoie peste alți zece ani. Va trebui să ne gândim cum să realizăm o conectare mai bună între educație și viața profesională. Și peste zece ani, va exista o ierarhizare a economiilor naționale în funcție de gradul lor de sofisticare, un „lanț trofic” al economiei globale, dacă îl putem numi astfel. În mod evident, pentru că nu putem lua locul Japoniei sau pe cel al Coreei de Sud, va trebui să facem lucruri care ni se potrivesc.

România, ca majoritatea țărilor europene, are un sistem de educație proiectat la sfârșitul secolului al XIX-lea. Una dintre cele mai mari provocări ale secolului al XXI-lea este răspunsul strategic la nevoia de corectare a inadecvării sistemului educațional cu piața muncii și cu exigențele noii economii, pe de o parte, și la fenomenul democratizării bunurilor produse în serie cu tehnologii eficiente, în detrimentul locurilor de muncă, pe de altă parte.

Un risc demografic subestimat

În ceea ce ne privește, potrivit proiecțiilor cuprinse în studiul din 2007 al profesorului Vasile Ghețeu (Declinul demografic și viitorul populației României, Institutul Național de Cercetări Economice al Academiei Române), România va rămâne până în 2050 cu o populaţie de aproximativ 16 milioane de persoane, din care o treime va fi reprezentată de pensionari, cu presiunea aferentă pe sistemele de pensii, și o scădere drastică a populației școlare. Luând în considerare mutațiile care se vor produce la nivelul economiei globale, așa cum presupune de pildă Yuval Noah Harari, este foarte posibil ca, dacă prima revoluție industrială a produs clasa muncitoare, cea de-a treia să vină cu o clasă socială sui-generis: cea a oamenilor care nu fac nimic.

În acest scenariu, spre ce anume trebuie orientate educația și economia, în cazul nostru? Dacă majoritatea joburilor din servicii vor fi automatizate şi foarte puțini vor mai munci, este foarte posibil ca noi, în România, să nu mai producem – fie pentru că devenim prea scumpi, fie pentru că nu dispunem de resursele potrivite – aproape nimic, iar în acest fel nu vom mai conta.

De aceea, chiar și producția în lohn este mai bună decât nimic, atunci când nu ești pregătit să faci altceva. Sau, ca alternativă la producția de pantofi și pantaloni, să începem să gândim soluții de îmbunătățire și flexibilizare a pieței muncii,  politici inteligente de imigrare, de încurajare a natalității, de reformare a sistemului de educație, de salarizare, fără a pune în competiție sectorul public cu cel privat…

România beneficiază în acești ani de o fereastră de oportunitate unică, de care ar trebui să profite. Suntem membri UE, avem acces la fondurile de coeziune și structurale și suntem colegi de organizație cu țări care au reușit, mai bine decât noi, să apuce pe calea spre noul model de economie. A bon entendeur, salut!, nu mai trebuie să reinventăm roata sau să pretindem că o reinventăm, este suficient să știm să profităm de experiența celorlalți.


Opiniile exprimate sunt strict personale, nu reflectă poziția oficială a BRD și nu implică sau angajează în niciun fel această instituție.

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele