N-a trecut mult de la alegerile europarlamentare, cu ale lor rezultate spectaculoase, care au indicat o profundă reconfigurare a scenei politice româneşti, şi dezbaterea publică s-a mutat deja către tema prezidenţialelor şi a aspiranţilor la şefia statului. Cu excepţia PNL, care-a anunţat demult că-l susţine pe titularul actual al funcţiei, Klaus Iohannis, pentru obţinerea unui al doilea mandat, celelalte partide parlamentare şi-au amânat nepermis desemnarea candidaţilor, încălcând toate regulile nescrise ale confruntărilor electorale.

„Fierbinte”, desigur, subiectul nu justifică ignorarea altora, şi ele semnificative. Apar mereu noutăţi care nu se mai bucură de atenţia cuvenită. Discutate în grabă, adeseori superficial sau inadecvat, sunt „clasate” sumar, lăsându-ne să ne reîntoarcem la marile probleme: cine va candida pentru Cotroceni din partea formaţiunii X, ce lupte interne se duc dincoace pentru desemnare ş.a.m.d.

Mai jos – despre două foarte importante subiecte de actualitate, împinse prea rapid între parantezele uitării…

Rezultatele europarlamentarelor – fără consecinţe imediate?!

Un asemenea subiect „neterminat” e chiar cel al alegerilor de pe 26 mai. După cum se ştie, deşi în joc au fost doar locurile rezervate României la Strasbourg, momentul a fost înconjurat de o intensă simbolistică a confruntării interne pentru statul de drept. Votul politic, pentru Parlamentul European, a indicat abandonarea actualei coaliţii guvernamentale de către mai mult de jumătate din alegătorii săi din decembrie 2016. O majoritate a populaţiei susţine acum formaţiunile anti-PSD-ALDE: PNL, USR-PLUS şi PMP. În paralel – referendumul împotriva corupţiei, cu o susţinere de 81%!

Consecinţe? PSD-ul prăbuşit la jumătatea scorului din urmă cu doar doi ani şi jumătate şi ALDE rămasă sub pragul de 5%, în loc să se retragă, cum au făcut-o alte guvernări din Uniunea Europeană perdante pe 26 mai, au rămas în şa, reluând „modelul” din 2014-2015, când eşecul de la precedentele prezidenţiale a fost ignorat, candidatul de atunci, Victor Ponta, preşedinte PSD şi premier, a refuzat să demisioneze, cum se obişnuieşte în astfel de împrejurări. Până la urmă a pierdut cele două funcţii, dar tergiversarea a făcut rău şi partidului, şi ţării, căci doar respectarea responsabilă a regulilor şi cutumelor asigură sănătatea democraţiei. Conjuncturile şi „şmecheriile” politice care au putut fi apoi speculate pentru o victorie de moment, la finele lui 2016, n-au făcut decât să amâne dezastrul de-acum, cu perspective serioase de dispariţie nu doar a minusculei ALDE, ci şi a PSD, de îndată ce vor ieşi de la guvernare.

De partea cealaltă, doar PNL şi-a afirmat clar dorinţa de asumare a rezultatelor din 26 mai: populaţia cere salvarea ţării, ceea ce presupune îndepărtarea coaliţiei PSD-ALDE şi preluarea puterii executive. Surprinzător, partidele aliate USR şi PLUS s-au arătat dezinteresate, liderii declarând că doresc să intre la guvernare abia după decembrie 2020, cu beneficiul unei majorităţi parlamentare alese atunci. Vor avea dificultăţi în a explica electoratului lor decizia de a lăsa pentru încă un an şi jumătate România, economia naţională, destinul nostru democratic pe mâna PSD-ALDE. Iar PMP, cu puţinele sale procente, a tratat subiectul cam fără tragere de inimă. Liberalii au promovat o moţiune de cenzură, dar mobilizarea pentru fracturarea majorităţii PSD-ALDE din Parlament n-a fost grozavă şi guvernul a supravieţuit.

„Neterminată” e şi acţiunea Pro România. Noul partid al stângii, constituit ca alternativă la PSD şi, în subsidiar, şi la ALDE, în jurul unor foşti lideri dezertori dintr-o guvernare pe care-au acuzat-o de autoritarism şi incompetenţă, părea să aibă capacitatea de a atrage suficienţi parlamentari încât coaliţia la putere să piardă majoritatea de susţinere. Tendinţa s-a conturat, dar încă firavă. Exodul de la PSD către Pro România nu s-a declanşat încă.

Despre faptul că n-au fost trase consecinţele votului politic din 26 mai nu se mai discută acum. Nesănătos – spuneam – pentru democraţie.

Importanţa referendumului pentru justiţie şi anticorupţie

Curtea Constituţională a validat referendumul din 26 mai, desfăşurat simultan cu europarlamentarele. Apoi, sesizată în legătură cu proiectele de modificare a Legii fundamentale în consecinţă, a constatat că interdicţia de acordare a amnistiei şi graţierii în speţele de corupţie nu poate fi inclusă în Constituţie. Criticii lui Klaus Iohannis, care a convocat consultarea populară, au atacat prompt, taxând iniţiativa: un referendum „inutil”, formulare incompetentă, dacă nu chiar voit-manipulatoare a întrebărilor adresate electoratului etc. Şi-ar trebui să trecem mai departe, păstrând amintirea unei grave erori a preşedintelui, posibil chiar a unei „trişerii”.

Inexact şi incorect: căci Iohannis n-a cerut includerea respectivelor limitări în Constituţie. Juriştii au explicat că ele pot fi preluate de legislaţie, care e permanent ajustată în funcţie de conjuncturi, fără ca priorităţile de moment să fie ridicate la rang de principiu perpetuu. Preşedintele a întărit ideea, spunând că e datoria partidelor să reglementeze în aşa fel încât voinţa populară să fie îndeplinită.

Pe de altă parte, semnificaţiile politice şi morale ale referendumului sunt esenţiale. Rezistenţa unei mari părţi a populaţiei faţă de asaltul antijustiţie al PSD-ALDE a primit în permanenţă contraargumentul majorităţii de susţinere a coaliţiei la urne, în 2016, reprezentanţii coaliţiei pretinzând că protestatarii ar fi minoritari. Referendumul a fost prima ocazie de a demonstra la urne cum stau lucrurile: 81% din electorat s-a pronunţat pentru statul de drept şi pentru lupta împotriva corupţiei. Alegaţiile contrare au căzut în derizoriu. Românii vor stat de drept şi nu corupţie protejată de guvernanţi.

Concluzie majoră a unui referendum pe care cum să-l tratăm drept „inutil”?!…