În definitiv, de ce am aderat noi – ba încă atât de entuziast – la Uniunea Europeană? De ce am făcut eforturi și, adesea, sacrificii? Doar pentru a putea călători liber, pentru a putea lucra în Vest pe salarii mai bune sau pentru a primi subvenții agricole și fonduri de coeziune? Nici acestea nu sunt câștiguri mici. Dar mai sunt și altele, cu mult mai profunde.

Dezbaterea s-a purtat rar spre deloc în România, dar poate că acum ar fi momentul pentru mai multă atitudine.

Să spunem, de exemplu, că am văzut în Europa unită o garanție că nu vom mai ajunge vreodată sub dominația nefastă a Moscovei. Ulterior, timpul avea să dea dreptate unei asemenea abordări. Pe măsură ce Moscova a redevenit puternică (și aici putem lua ca reper agresiunea nepedepsită asupra Georgiei, din august 2008), lucrurile nu au mai fost atât de simple cu aspirațiile popoarelor către Occident.

Întrebați-i pe ucraineni, care s-au trezit aruncați în plin război și cu țara amputată. Dar și pe muntenegreni, unde era gata-gata să se producă o lovitură de stat, cu sponsorizare dinspre Rusia, menită a bloca drumul țării către Occident. Urmăriți ce li se întâmplă azi macedonenilor și grecilor, pe care agenții de influență ai Kremlinului țin neapărat să-i încaiere, în ideea zădărnicirii planurilor euroatlantice ale guvernului de la Skopje.

Lecțiile deceniului care a urmat aderării au dat dreptate acelora care au văzut latura strategică a proiectului european. O Europă unită, bazată pe instituții puternice, răspunde mai bine aspirațiilor puterilor de rang secundar. Da, vorbim despre acele instituții, poate cu mecanisme greu de descifrat, poate plicticoase și cu funcționari cenușii, dar în care – ce să vezi! –, la o adică, Estonia poate să blocheze Germania.

Altminteri, într-o „Europă a statelor-națiune”, de fapt a marilor puteri, cei mici ar avea cu mult mai puține șanse de a-și susține interesele. Asta poate suna rău pentru patrioții cu pieptul umflat și căciulile pe frunte, doar că patriotismul nu exclude și un dram de pragmatism. Ca să nu mai vorbim despre inteligență.

Și încă ceva: mișcările care acționează astăzi în direcția subminării proiectului european, de la euroscepticismul „soft”, care presupune doar o slăbire a „Bruxelles-ului” în beneficiul capitalelor, și până la linia dură, a „exiturilor”, toate sunt, într-o măsură sau alta, legate de Kremlin.

Că tot suntem în anul Centenarului, momentul desăvârșirii României Mari nu poate fi desprins de evoluțiile europene ale epocii – în primul rând de concepția liberală wilsoniană. Iar dacă România a fost una dintre beneficiarele concepției wilsoniene asupra Europei, cu siguranță Ungaria i-a fost marea perdantă. Este și aceasta o explicație pentru care iliberalismul prinde atât de bine în țara vecină. Și nu trebuie să pierdem din vedere invocarea atât de frecventă a „dezastrului de la Trianon” de către propagandiștii regimului Orban.

De fapt, încă din perioada premergătoare Unirii de la 1859, pentru acest spațiu carpato-dunărean, lucrurile așa au stat: când Occidentul a fost puternic, aceasta a fost în favoarea națiunii noastre și a proiectului ei modernizator, menit a scoate țările române din colbul Balcanilor. Când Occidentul a fost slab, când a cedat în fața pretențiilor hegemonice ale unor mari puteri, când Europa a încetat a mai fi una a sistemelor multilaterale, atunci asta a fost spre nenorocirea noastră.

Așa s-a întâmplat în vara anului 1940, când România s-a văzut ciopârțită între Ungaria aliată a Germaniei naziste și Uniunea Sovietică a lui I. V. Stalin. Sau după 1945, când Occidentul nu a fost capabil să stăvilească bolșevizarea forțată a Europei Centrale și de Est.

Bref: interesul strategic al României este mai bine servit de o Europă puternică și solidară.

Din păcate, nu suntem parte deplină a acestei Uniuni a solidarității. Nu suntem membri ai Spațiului Schengen și nici ai zonei euro. Cât despre moneda unică, aceasta este, până la urmă, o chestiune mult prea importantă pentru a fi lăsată doar în seama contabililor.

Pentru că Uniunea Economică și Monetară reprezintă în primul rând un proiect politic, iar pentru noi înseamnă racordarea la „nucleul dur” și încă o ancoră de asigurare în fața agresivității în creștere a Rusiei putiniene.

În era războiului hibrid, orice agresiune de acest tip împotriva României membră a zonei euro ar fi considerată drept un atac la adresa Uniunii Economice și Monetare în întregul ei. Ar fi spre binele nostru să ajungem acolo cât mai repede posibil – asta înseamnă niște costuri, dar costurile pe termen mediu ale rămânerii pe dinafară vor fi și mai mari.

Ei bine, despre toate acestea ar trebui să fie vorba în dezbaterile premergătoare alegerilor europarlamentare din primăvara anului 2019. Și asta, într-o Românie divizată de războaiele politice interne, supusă unui dublu val de propagandă populistă: cel iliberal-naționalist intern și cel fundamentalist religios și nostalgic, fabricat în laboratoarele de propagandă ale Kremlinului și distribuit de troli profesioniști sau simpli idioți utili.

Un proiect al României europene, deschise, senine, parte a Europei puternice și solidare este încă așteptat. Pentru că este singurul care ar servi cu adevărat acestei țări, dacă ar fi susținut profesionist aici, în România, și acolo, la Bruxelles și în marile capitale.