De data aceasta, va conta cu mult mai mult. Alegerile pentru Parlamentul European, programate pentru primăvara anului viitor, nu vor mai fi doar simple runde de reglaj pentru alegerile naționale sau precursoare ale negocierilor cu ușile închise dintre șefii de state și de guverne, acolo unde are loc cu adevărat desemnarea Comisiei Europene. Transformările petrecute în Uniunea Europeană în ultimii ani fac ca aceste alegeri să poată fi ceea ce își doresc de multă vreme cei mai înfocați dintre federaliști: o confruntare electorală care va determina viitorul Europei pentru mai multe generații de aici înainte. Suntem pregătiți?

Uniunea este astăzi cu mult diferită de cea reieșită din alegerile pentru Parlamentul European din mai 2014. Extrema dreaptă, naționalistă și adversară a proiectului european – cu diferite nuanțe –, obținuse aproximativ un sfert din locuri, dar aceasta nu-i conferea mai mult decât puterea ca, în anumite circumstanțe, să poată întârzia diferite decizii. Comisia Europeană și Consiliul Uniunii, locuri din care procesul decizional poate fi subminat cu mult mai ușor, rămâneau niște redute de necucerit pentru dreapta extremă care, în pofida progreselor înregistrate în multe țări, rămânea marginală.

Între timp, unul dintre membri, Marea Britanie, a decis să plece, iar divorțul de anunță dureros și frustrant de ambele părți. Totuși, nu a fost acel „tsunami” anunțat de extremiștii de dreapta, așa cum nu a fost nici alegerea lui Donald Trump.

Dimpotrivă, proeuropenii au părut să se regrupeze în 2017, atunci când extrema dreaptă a ratat accesul la președinția austriacă, a obținut un scor modest în alegerile olandeze, dar, mai ales, a eșuat grav în alegerile prezidențiale franceze. State membre aflate sub supraveghere financiară – Portugalia, Spania, Irlanda și, în cele din urmă, Grecia – au reușit să iasă din impas, arătând că mult hulita austeritate a fost, totuși, bună la ceva.

Și aici trebuie remarcată excepția care se numește Italia. Poate nu întâmplător, Italia este astăzi singurul stat fondator al proiectului european care experimentează un guvern populist, cu puternice accente antieuropene. Și tocmai Italia se profilează drept cea mai grea provocare pentru viitorul zonei euro și chiar al proiectului european.

Europa Centrală a trecut și ea prin transformări importante. Ungaria nu mai e singură. Iliberalismul lui Viktor Orban s-a extins în Polonia, Cehia, Slovacia. Statele Grupului Visegrad au creat o adevărată axă iliberală în centrul Europei. Iar solidaritatea manifestată de aceste state face practic imposibilă aplicarea sancțiunilor prevăzute în Tratatul Uniunii Europene în cazul derapajelor de la principiile statului de drept și al amenințărilor la adresa democrației.

Mai mult, am asistat la apariția unui adevărat bloc paneuropean de extremă dreaptă, cu Matteo Salvini în Italia și coaliția conservatoare de la Viena condusă de Sebastian Kurz.

Noile „tabere” politice

Criza migranților, din toamna anului 2015, a divizat puternic opinia publică europeană. Și chiar dacă, tehnic vorbind, Germania a absorbit destul de bine șocul primirii a circa un milion de refugiați, episodul a lăsat urme adânci și a încurajat afirmarea curentelor naționaliste și populiste, care au promis protejarea populației prin închiderea granițelor. În paralel, discursul dreptei extreme a vizat moneda euro sau libertățile fundamentale pe care se bazează proiectul european: piața unică, libera circulație a persoanelor, a serviciilor, a capitalurilor.

Alegerile din septembrie 2017 au fragmentat scena politică germană, iar cancelara Angela Merkel, în fruntea unei noi „mari coaliții” de circumstanță, este mult slăbită.

Încetul cu încetul, „linia de demarcație” s-a mutat de la tradiționala rivalitate dintre socialiștii și popularii europeni, arbitrată de micul, dar activul grup liberal (ALDE), către confruntarea dintre susținătorii unei Uniuni Europene mai profund integrate și cei ai unei Europe a națiunilor, dacă nu cumva a unei Europe a statelor pur și simplu. Aici se va da bătălia pentru influență în viitoarele alegeri europene.

În mecanismul de luare a deciziilor la nivel de Uniune Europeană, formațiunile populiste au acum o influență redusă. În Comisie, reprezentantul ungar Tibor Navracsics, însărcinat cu Educația, Tineretul și Sportul, nu ocupă o poziție de mare influență. În Consiliul Uniunii, instituție parte a legislativului european și alcătuită din reprezentanții guvernelor statelor membre, și-au făcut apariția reprezentanții guvernelor populiste, iliberale sau eurosceptice din Polonia, Slovacia, Austria, Italia. Până acum însă, nu au existat decizii majore care să fie blocate de reprezentanții acestor guverne.

De exemplu, la Roma, ca și la Budapesta, dar și la Bratislava, Praga sau Viena se fac auzite tot mai multe critici la adresa sancțiunilor europene dictate Rusiei ca urmare a anexării Crimeii. Cu toate acestea, în martie, sancțiunile au fost reînnoite fără prea multe discuții.

Însă noii veniți pot spera că vor dobândi o putere mai mare de influență după alegerile pentru Parlamentul European. Cât de mare? Aici este discuția.

Cât de mult pot crește populiștii?

În actualul Parlament, putem vorbi despre aproximativ 160 de membri care să corespundă, în parte, criteriilor care ar defini o orientare populistă, iliberală sau eurosceptică. Dintre aceștia, cel puțin 20 nu vor mai putea face parte din viitoarea adunare. Este vorba despre membrii britanici ai grupurilor politice eurosceptice ENF (Europa Națiunilor) și EFDD (Europa Libertății și Democrației Directe). Vor mai pleca și 19 conservatori britanici din Grupul Reformiștilor și Conservatorilor Europeni, din care o parte se poate să fi fost adepți ai Brexitului.

Formațiuni precum Partidul Libertății din Austria, Liga din Italia, M5S tot din Italia, PiS din Polonia sau FIDESZ din Ungaria vor putea înregistra progrese, în comparație cu rezultatele din 2015, însă rămâne de văzut cât de consistente, astfel încât să poată compensa plecarea britanicilor. FIDESZ e un caz special. Face parte din familia popularilor europeni (PPE), care se pronunță deschis pentru aprofundarea integrării europene. Însă tot mai multe voci din PPE spun acum că Orban a mers prea departe, iar liderului de la Budapesta nu i-ar conveni să fie scos în afara celui mai mare grup politic european, pierzând astfel influență.

Rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European stau la baza negocierilor pentru formarea viitoarei Comisii Europene și, bineînțeles, pentru desemnarea președintelui acesteia. Negocieri care se poartă între guverne. Aici, noii „rebeli” din Europa Centrală vor avea cu adevărat un cuvânt de spus. De asemenea, ei vor putea colabora în cadrul Consiliului, în ideea de a influența sau bloca anumite decizii.

Însă nu trebuie scăpăm din vedere nuanțe importante. A spune despre populiștii de dreapta că vor să arunce pur și simplu în aer proiectul european este prea mult. Este adevărat că, la aflarea rezultatelor referendumului britanic din iunie 2016 și după alegerea lui Donald Trump ca președinte al SUA, diferite voci de extremă dreapta din Europa, de la lidera Frontului Național din Franța, Marine Le Pen, la liderul UKIP, Nigel Farage, s-au grăbit să tragă clopotele Uniunii Europene.

Între timp însă, opiniile s-au mai nuanțat, mai ales după ce Marine Le Pen a pierdut lamentabil alegerile franceze după ce a susținut, fără a da argumente credibile, ieșirea țării din Spațiul Schengen și punerea în circulație a unei monede naționale, în paralel cu cea europeană.

Acum, populiștii – fie ei și noii veniți la guvernare în Italia și Austria – nu mai vorbesc despre „exituri”, ci doar despre o altfel de Uniune Europeană. Una în care puterea instituțiilor europene să fie redusă drastic, în beneficiul statelor, în care pachetele de stabilizare bugetară convenite în perioada crizei să nu mai fie literă de lege și care, evident, să închidă ușa migrației.

În orice caz, iliberalii central-europeni, extrem de critici când vine vorba de distribuirea migranților în țările membre, nici nu se gândesc să părăsească Uniunea, și odată cu asta să piardă fondurile de coeziune și subvențiile agricole, care le susțin creșterea economică.

De partea cealaltă, Parisul și Berlinul insistă pe o întărire a proiectului european pornind de la o integrare mai puternică a zonei euro – la care ar putea să adere mai apoi și alții, dar, evident, în condiții cu mult mai drastice decât în prezent.

Confruntarea este, așadar, deschisă.