Ediția tipărită | Lideri

11 octombrie 2018

CU DOAR un an în urmă, lumea se bucura de o accelerare economică sincronizată. Creșterea din 2017 a înaintat în fiecare economie avansată, cu excepția Marii Britanii, și în majoritatea celor emergente. Comerțul global se dezvolta, iar America înflorea; alunecarea Chinei în deflație fusese stopată; chiar și zona euro prospera. Povestea din 2018 este foarte diferită. Bursele au căzut pe întregul glob săptămâna aceasta, reflectând îngrijorarea investitorilor față de încetinirea creșterii și efectele înăspririi politicii monetare ale SUA. Aceste temeri sunt bine întemeiate.

Problema economiei mondiale din 2018 este dinamismul inegal. Reducerile de impozite ale președintelui Trump din America au contribuit la o creștere trimestrială anualizată de peste 4%. Șomajul este la un nivel minim după 1969. Totuși, FMI crede că creșterea va încetini anul acesta în toate celelalte economii mari avansate. Și piețele emergente sunt în pericol.

Această divergență dintre America și restul înseamnă și politici monetare divergente. Federal Reserve a ridicat dobânzile de opt ori din decembrie 2015. Banca Centrală Europeană (BCE) mai are mult până la prima sa mărire. Ratele dobânzilor din Japonia sunt negative. China, principala țintă a războiului comercial al lui Trump, și-a relaxat politica monetară săptămâna aceasta, ca răspuns la slăbirea economiei. Când ratele dobânzilor cresc în America, dar nu și în altă parte, dolarul se întărește. Asta face să fie mai greu pentru piețele emergente să își plătească datoriile în dolari. Dolarul mai puternic a complicat deja problemele Argentinei și ale Turciei; săptămâna acesta, Pakistanul a cerut un împrumut de urgență de la FMI.

Piețele emergente reprezintă 59% din producția mondială (măsurată prin puterea de cumpărare), față de 43% acum doar două decenii, când a lovit criza financiară asiatică. Problemele lor s-ar putea rostogoli curând pe țărmurile Americii, tocmai când boomul intern al Unchiului Sam va începe să se fâsâie. Și restul lumii ar putea să se trezească într-o stare mult mai proastă până atunci, dacă nu contenesc dificultățile bugetare ale Italiei sau dacă China va suferi o încetinire puternică.

Tăiate la montaj

Vestea bună este că sistemele bancare sunt mai rezistente decât acum un deceniu, când a lovit criza. Posibilitatea unei recesiuni la fel de severe ca cea care a lovit atunci este mică. Piețele emergente provoacă pierderi investitorilor, dar în principal, economiile lor reale par să reziste. Războiul comercial nu a provocat încă pagube grave, nici măcar în China. Dacă boomul din America va fi urmat de o recesiune slabă, pe măsură ce stimulentele fiscale se diminuează și cresc dobânzile, asta nu ar fi ceva neobișnuit, după un deceniu de creștere.

Totuși, aici apar veștile proaste. Așa cum arată reportajul nostru special de săptămâna aceasta, lumea bogată mai ales este prost pregătită să se confrunte chiar și cu o recesiune ușoară. Asta se datorează parțial faptului că arsenalul de politici este încă golit de pe urma luptei cu ultima recesiune. În ultima jumătate de secol, Fed a tăiat, în mod tipic, ratele dobânzilor cu cinci sau în jur de cinci puncte procentuale în timpul unei recesiuni. Azi, are mai puțin de jumătate din acest spațiu ca să ajungă la zero; zona euro și Japonia nu au deloc spațiu.

Decidenții politici au, desigur, alte opțiuni. Băncile centrale ar putea folosi politica de acum familiară a ușurării cantitative (quantitative easing – QE), cumpărarea de acțiuni cu rezervele nou create ale băncilor centrale. Eficiența QE este dezbătută, dar dacă nu funcționează, ar putea lua măsuri mai radicale, netestate, cum este acordarea de bani direct indivizilor. Guvernele pot să mărească și cheltuielile. Chiar țări cu poveri mari ale datoriilor pot beneficia de stimulente fiscale în timpul recesiunilor.

Întrebarea este dacă folosirea acestor arme este acceptabilă din punct de vedere politic. Băncile centrale vor intra în următoarea recesiune cu bilanțuri care sunt deja umflate conform standardelor istorice – cel al Fed este de 20% din PIB. Oponenții QE spun că asta distorsionează piețele și umflă bulele activelor, printre altele. Nu contează că aceste opinii sunt în mare parte eronate; noi episoade de QE ar atrage o privire critică și mai puternică decât ultima dată. Constrângerile sunt mai ales strânse în zona euro, unde BCE este limitată la cumpărarea a 33% din datoria publică a oricărei țări.

Plafoane la cheltuieli

Stimulentele fiscale ar atrage și opoziția politică, indiferent de argumentele economice. Zona euro este din nou cel mai îngrijorător caz, chiar și doar pentru că germanii și alți europeni nordici se tem că vor rămâne cu datoriile neplătite dacă o țară intră în incapacitate de plată. Restricțiile sale la împrumuturi sunt menite să restrângă cheltuielile nesăbuite, dar ele și reduc potențialul pentru stimulent. America e mai deschisă la cheltuieli, dar și-a crescut recent deficitul la peste 4% din PIB, cu o economie care deja s-a încălzit. Dacă va trebui să-și mărească deficitul și mai mult, ca să contracareze o recesiune, este de așteptat o luptă politică.

Politica este un obstacol și mai mare în calea acțiunii internaționale. A fost nevoie de o cooperare transfrontalieră fără precedent pentru a combate criza din 2008. Ascensiunea populiștilor va complica însă sarcina cooperării. Liniile de swap (schimb) ale Fed cu celelalte bănci centrale, care le permit să împrumute dolari din America, ar putea fi un explozibil. Iar deprecierile monedelor ar putea să alimenteze tensiunile comerciale. Săptămâna aceasta, secretarul pentru trezorerie, Steve Mnuchin, a avertizat China împotriva unor „devalorizări competitive”. Opinia lui Trump că deficitele comerciale provoacă pagube este greșită, atunci când creșterea este puternică. Dar când cererea este mică, protecționismul este o cale mai tentantă de a stimula economia.

Acțiunea la timp ar putea să prevină unele dintre aceste pericole. Băncile centrale ar putea avea noi ținte care să facă să fie mai greu să te opui acțiunii în timpul sau după o criză. Dacă și-ar lua un angajament înainte vreme să recâștige terenul pierdut când inflația este țintită sau când creșterea e dezamăgitoare, așteptările referitoare la un boom ulterior ar putea furniza un stimulent automat în orice recesiune. Alternativ, ridicarea țintei inflației azi ar putea împinge în timp în sus ratele dobânzilor, ceea ce ar crea mai mult spațiu pentru reduceri de dobândă. Stimulentele fiscale viitoare ar putea fi sprijinite acum de creșterea eficienței unor „stabilizatori automați” – cheltuielile cu asigurările de șomaj, să zicem, care cresc pe măsură ce economiile scad. Zona euro ar putea să-și relaxeze regulile fiscale pentru a permite stimulente mai mari.

Acțiunile de prevenire cer inițiativă din partea politicienilor, care este în mod evident absentă. Volatilitatea pieței de săptămâna aceasta sugerează că timpul s-ar putea grăbi. Lumea ar trebui să înceapă să se pregătească acum pentru următoarea recesiune, cât mai poate.