Anul 2020 ar trebui să aducă un compromis. Dar, de data aceasta, lucrurile par mai complicate decât oricând.

La finalul unui Consiliu European dominat, totuși, de propunerea Comisiei Europene privind Acordul Verde, liderii statelor membre l-au mandatat pe președintele Charles Michel să continue negocierile privind Cadrul Financiar Multianual 2021-2027. Aceasta, după ce propunerea președinției finlandeze a generat numeroase nemulțumiri. „Ceea ce avem nevoie acum este un acord între statele membre, deoarece timpul ne presează. Sper că vom avea foarte curând un rezultat bun“, a spus președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen. Viitorul buget al Uniunii, Cadru Financiar Multianual, ar trebui să intre în vigoare la 1 ianuarie 2021. De altfel, liderii nici nu au zăbovit prea mult asupra subiectului, câtă vreme pozițiile lor erau deja cunoscute și nu exista vreo perspectivă de compromis. Suntem, așa cum constata Charles Michel, încă în faza „solicitărilor maximale“. Taberele s-au aliniat Vremea concesiilor ar trebui să vină în 2020, este speranța nutrită de toată lumea, pentru că un buget comunitar trebuie să existe. Negocieri tăioase pe buget au existat mereu în Uniunea Europeană, dar de data aceasta câteva elemente noi vin să complice și mai mult problema. Brexit-ul va însemna pierderea unui contribuabil net, deci un minus de 12-13% la capitolul venituri. Apoi, în fața europenilor s-au ridicat în ultimii ani provocări noi, care nu fuseseră avute în vedere în precedentele construcții bugetare, dar care își așteaptă o rezolvare la nivel european. Cel puțin, așa spun mereu liderii statelor membre. Vorbim despre migrație, terorism, războiul hibrid, securizarea frontierelor, impactul noilor tehnologii. Acestea reclamă un răspuns bugetar pe măsură. Da, dar când vine vorba despre finanțare, entuziasmul european al liderilor naționali mai scade un pic. Cu alte cuvinte, fiecare vrea să plătească, dacă se poate, cât mai puțin și să beneficieze într-o cât mai mare măsură. Asta înseamnă o bună negociere. Liderii naționali nu concep să apară cumva drept învinși, atunci când se întorc de la Bruxelles. Într-un stat net contribuabil, un lider care ar ceda și ar da mai mult ar fi acuzat că risipește banii cetățenilor pentru birocrația de la Bruxelles. Într-un stat net beneficiar, liderii care ar accepta alocații mai mici ar fi acuzați că își lasă poporul la cheremul statelor bogate și că transformă țara într-o colonie a Bruxelles-ului. Deocamdată, liniile de front bugetar sunt destul de clare și șanțurile încă prea adânci. Mai întâi, pentru că există, din start, două interese opuse: unele state sunt net contribuabile, iar altele, beneficiare nete. Deci, în mod logic, unii ar vrea să primească mai mult, evident, pe seama celor care dau. Germania ar dori un buget micșorat după Brexit, axat pe noi priorități, precum cercetarea și migrația. O alianță a statelor nordice Finlanda, Suedia, Danemarca, la care se adaugă Austria și Olanda, ar vrea ca reducerile bugetare să se facă pe seama politicii de coeziune. Franța, interesată de subvențiile din Politica Agricolă Comună, conduce o alianță care militează pentru menținerea subvențiilor. Găsim aici statele mai sărace din Europa Centrală și de Est, printre care și România, statele mediteraneene Grecia și Spania, dar și Italia, al treilea contribuabil net, dacă scoatem Marea Britanie Apoi, statele mediteraneene sunt alături de așa-zisele state „de coeziune“ din Europa Centrală și de Est, interesate în menținerea la cote înalte a subvențiilor pentru regiunile mai sărace. Acestea resping cu fermitate propunerea președinției finlandeze de reducere cu 12% a fondurilor alocate coeziunii. România este al treilea beneficiar net, după Polonia și Grecia.

Marea târguială pe sutimi de procent

În marja Consiliului European din 12-13 decembrie, preşedintele român Klaus Urmeaza marea batalie bugetara Anul 2020 ar trebui să aducă un compromis. Dar, de data aceasta, lucrurile par mai complicate decât oricând.  Ovidiu Nahoi L Foto: Agerpres/EPA 18 EXTERNE 20 DECEMBRIE 2019 Iohannis a declarat presei că respinge propunerea preşedinţiei finlandeze. „Nu sunt deloc de acord cu această propunere finlandeză, nouă nu ne convine din niciun punct de vedere și se pare că nu suntem singurii. Propunerea nu ne satisface absolut deloc, lipsesc chestiuni esențiale, de exemplu flexibilitatea între fonduri. Banii alocați pentru coeziune sunt prea puțini, pentru politica agricolă comună, împărțirea banilor și condiționalitățile, de asemenea, nu ne satisfac. Știți că politica agricolă și coeziunea sunt extrem de importante pentru noi. În acest sens nu voi agrea sub nicio formă această propunere finlandeză“, a afirmat Iohannis. Surse diplomatice citate de presa europeană susțin că un summit special dedicat problemei bugetare ar putea avea loc după 31 ianuarie 2020, dată la care este așteptată declanșarea Brexit-ului. Marja de negociere de partea fiecărei tabere este însă destul de redusă. Dar cu cât contribuie fiecare stat membru? Pentru bugetul aflat acum în discuție, Parlamentul European a propus o contribuție de 1,3% din PIB pentru fiecare stat membru. Comisia Europeană a propus 1,15%, iar președinția finlandeză a venit cu cifre cuprinse între 1,03% și 1,08%. O târguială pe zecimile sau chiar sutimile de procent poate părea ridicolă, dar este vorba nu doar despre bani, ci și – sau mai ales – despre politică. Și apoi, la fel de politică va fi și disputa legată de împărțirea banilor astfel adunați.

Ce vor finlandezii

Bugetul pentru 2021-2027 ar urma să fie mai mic cu 47 de miliarde de euro, în comparație cu propunerea Comisiei din mai 2018. Noua propunere ar fi echivalentă cu 1,07% din venitul național brut al UE27, se află între propunerea Comisiei Europene de 1,114% și poziția exprimată de Austria, Danemarca, Germania, Olanda și Suedia, care doresc o contribuție cât mai apropiată de 1%. Ponderea Politicii Agricole Comune ar fi de 30,7%, mult sub pragul de 35,4% prevăzut în perioada 2014-2020. Bugetul propune creșterea cheltuielilor pentru dezvoltarea rurală, dar și numeroase condiționalități legate de agricultura durabilă și ecologică. Suma totală alocată politicii de coeziune ar scădea cu 18 miliarde de euro, chiar dacă, procentual, ponderea în buget ar crește puțin față de propunerea Comisiei, de la 29,1% la 29,7%. Programul de cercetare și inovare al Uniunii Europene, Horizon Europe, nu va fi supus unor reduceri masive, așa cum se specula, și va primi puțin peste 84 de miliarde de euro, conform propunerii finlandeze. Comisia propusese o sumă de 11,5 miliarde de euro pentru Fondul European de Apărare nou-creat, dar președinția finlandeză ar dori o reducere la 6 miliarde de euro. Fondul de Securitate Internă ar fi redus, în viziunea finlandeză, cu peste 500 de milioane de euro, în comparație cu planul Comisiei. Fondul de Gestionare Integrată a Frontierei, planificat de Comisie la 8,2 miliarde de euro, ar scădea până la 5,5 miliarde de euro. De asemenea, ar urma să se reducă finanțarea pentru Politici de Vecinătate, deci și banii care ar putea fi virați Republicii Moldova. Președinția finlandeză ar urma, de asemenea, să taie și din fondurile pentru țările aflate în etapa de preaderare.

Britanicii pleacă, excepțiile nu

Este cunoscut rabatul britanic, intens negociat în anii 1980, prin care Londra a obținut o reducere a contribuției sale proporționale cu VNB, în condițiile unor beneficii reduse. Și alte state net contribuabile, precum Germania, Olanda, Austria, Suedia și Danemarca, beneficiază, la rându-le, de anumite rabaturi, pe care însă Comisia Europeană ar vrea să le elimine treptat, după plecarea Marii Britanii – țară care a venit cu ideea și i-a inspirat și pe alții. În timp ce Comisia a propus eliminarea treptată a reducerilor pe care Germania, Olanda, Austria, Suedia și Danemarca le obțin în prezent. Nu însă și Finlanda, care militează pentru menținerea acestor excepții. Oricum, renunțarea la rabaturi este greu de pus în practică, deoarece necesită unanimitate din partea statelor membre. Cu alte cuvinte, cei care beneficiază de aceste excepții ar trebui să fie de acord să nu mai beneficieze de ele. Și aici intervine o discuție politică extrem de complicată. Cine să acopere, de fapt, golul lăsat de britanici, care mai mult dădeau decât primeau? Doar statele net contribuabile, prin renunțarea la rabaturi? Până să vină Marea Britanie, acestea nu existau, dar nici diferențele de dezvoltare dintre regiuni nu erau atât de pronunțate ca azi – Estul se afla după „Cortina de Fier“. Statele net contribuabile ar dori mai curând ca pierderile de pe urma plecării britanicilor să fie acoperite de toată lumea. Sau să nu fie acoperite deloc și atunci cu toții să-și asume un buget mai mic. ■